“Cred ca m-am indragostit si eu de orasul asta”, spuse Carmen in timp ce ne asezam la o masa la o taverna. “Si nu am vazut decat o mica parte din el...”
Ne invartisem putin pe stradutele din Plaka, zona in care se afla hotelul, abia reusind sa o tin pe Carmen departe de magazine, apoi ne-am indreptat pasii catre parcul de langa Parlament, un loc numai bun de plimbare intr-o zi calduroasa de vara, unde am pierdut cateva ore bune, si, pentru ca tot ajunsesem in apropiere, am vizitat si Templul lui Zeus Olimpianul. Pe drumul inapoi spre hotel ne-am oprit la o taverna – adica o terasa – sa ne odihnim picioarele care deja incepusera sa protesteze ca le supusesem la un efort prea mare, si sa bem ceva racoritor. Mie deja mi se facuse foame si ingrozitor de somn, abia asteptam sa ajung la hotel, sa mananc si sa ma cuibaresc in pat...
“Si, cum stai cu prezentarea de maine? Ai emotii?”
Intrebarile lui Carmen ma trezira la realitate. Trebuia sa imi pun in ordine notitele pentru prezentare si sa ma mai uit inca o data peste Powerpoint, sa ma asigur ca nu mai am de adaugat nimic. Care va sa zica nu aveam sa adorm prea devreme...
“Da, am ceva emotii, stii ca nu ma simt prea confortabil sa vorbesc in public”, am raspuns eu si am gustat frappe-ul pe care tocmai mi-l adusese un chelner, impreuna cu un pahar cu apa plata, din partea casei. Un obicei pe care aveam sa il intalnesc in toate tavernele grecesti in timpul verii: ori iti aduceau apa inainte sa comanzi ceva, ori daca cereai un frappe si nu un suc sau sa zicem o bere, o data cu acesta.
“O sa te descurci, sunt sigura”, incerca Carmen sa ma incurajeze. “Te-am vazut la sedinte si nu ai nici o problema.”
“Da, dar acolo suntem noi cu ai nostri. Acum sunt o multime de oameni pe care nu ii cunosc...”
“Ei, in cazul asta inchipuie-ti ca sunt toti in chiloti”, chicoti ea. “In filme merge de fiecare data…”
Am inceput sa rad cu pofta. Incercam sa mi-l inchipui pe George intr-o pereche de boxeri albi, stand pe scaun, cu burta revarsandu-i-se pe deasupra acestora – hm, o imagine nu prea placuta – sau pe Stavros cu niste tanga negri si cu abdomenul numai muschi – mda, parca asa mai merge… Privirea imi fu deodata atrasa de un tip care trecea pe strada. Peste parul blond-cenusiu purta o sapca cu emblema Nike, trasa usor pe ochi, avea ochelari de soare si era imbracat cu o geaca de blugi, putin cam neobisnuit pentru caldura de afara. Dar nu asta imi atrasese atentia, ci faptul ca era a patra oara cand il vedeam in acea zi. Prima oara fusese in fata hotelului. Ne-am lovit din greseala cand imi cautam ochelarii de soare in geanta si nu ma uitam pe unde merg. A doua oara l-am vazut in parc si a treia oara la Templul lui Zeus. Iar acum iata-l din nou. Sa-l fi vazut doar o data sau de doua ori as fi spus ca e doar o simpla coincidenta. Dar de patru ori deja incepeam sa ma ingrijorez... M-am linistit totusi putin cand a trecut fara ca nici macar sa se uite in directia noastra. Poate ca totusi era un simplu turist. La urma urmei locurile in care l-am vazut erau in general puncte de atractie turistica...
Ne-am intors la hotel aproape de ora cinei si am urcat in camera sa fac un dus si sa ma schimb. Insa cand am deschis usa am incremenit. Langa garoafele albe aparuse inca o vaza, de data asta plina cu garoafe rosii. Nu intelegeam ce se intampla. Credeam ca primul buchet fusese pus de personalul hotelului, dar acum... Nimeni din cei prezenti la conferinta nu stia ca garoafele sunt florile mele preferate. Prima persoana la care m-am gandit a fost Stavros, dar ne cunoscusem abia dupa ce sosisem la hotel, iar primul buchet era deja acolo. Trebuia neaparat sa aflu cine era autorul... Asa ca am pus mana pe telefon si am sunat la receptie.
“Imi pare rau domnisoara, insa domnul care a solicitat acest lucru nu ne-a spus numele dumnealui”, mi-a spus receptionera.
Normal, de ce ar fi spus cum il cheama? Doar intentia lui nu era sa imi usureze mie cercetarile...
“Imi puteti spune va rog daca este cumva grec?” am mai intrebat.
“Da, domnul este grec”, mi-a confirmat receptionera.
Te-am prins! Si totusi parca prea era cusuta cu ata alba toata povestea... Ceva nu se lega...
“Va multumesc mult!” am spus eu si am inchis telefonul.
La masa m-am asteptat ca George sa zica ceva ca plecasem asa brusc de la cocktail insa din fericire nu a adus vorba despre asta. Era mult prea preocupat de prezentarea de a doua zi incat imi crea si mie o stare nervoasa. Incercam insa sa il ignor si sa ma gandesc la misterul garoafelor... La sfarsitul cinei si-a facut aparitia si “suspectul” meu si ne-a invitat sa bem ceva la bar. Desi as fi vrut sa merg in camera si sa mai arunc o privire pe prezentare trebuia neaparat sa lamuresc problema florilor. Incepea “operatiunea garoafa”... Asadar ne-am indreptat toti patru spre bar si, asa cum ma asteptam de altfel, am inceput sa discutam afaceri si politica. Desi politica nu este subiectul meu preferat, am rezistat cu stoicism cam o ora, pana cand George s-a scuzat politicos si ne-a anuntat ca se retrage in camera. Carmen a mai ramas cam un sfert de ora, timp in care i-a povestit cu mult entuziasm lui Stavros cat de incantata fusese de ce vazuse in timpul plimbarii noastre (si cand ma gandesc ca nu era decat o parte infima din ceea ce oferea Atena...). La un moment dat m-am uitat la ceas si am vazut ca era aproape ora zece. Ar fi trebuit sa fiu in camera, in caz ca suna Mihnea. Ce-i drept imi era foarte somn si ma simteam si putin ametita, dar ma chinuiam sa nu arat asta. Dupa ce a plecat si Carmen am ramas doar eu cu Stavros.
“Nu mai bei nimic?” m-a intrebat el.
“Ba da, as vrea un martini”, am raspuns.
“Cred ca voi lua si eu unul. Cu gheata.”
“Lasa-ma sa ghicesc, agitat, nu amestecat ”
“Da, de unde stii?” m-a privit el uimit.
“Mai degraba am ghicit”, am raspuns eu zambind. “Am vazut cheile de la Aston Martin si m-am gandit ca daca ai o astfel de masina trebuie sa iti placa James Bond. Si cum el prefera martini-ul sec, agitat, nu amestecat...”
“Vad ca ti-ai facut temele...” zambi el.
“Da, iar acum e randul dumitale, domnule Bond, sa imi spui cum de ai stiut ca imi plac garoafele...”
Parea ca nu stie la ce ma refer.
“Cele doua buchete de garoafe care ai cerut sa imi fie aduse in camera”, i-am explicat eu.
“N-am nici cea mai vaga idee despre ce vorbesti” zise el.
“Hai, recunoaste, cei de la receptie mi-au spus ca barbatul care a cerut sa mi se trimita acele flori in camera este grec. Iar tu esti singurul pe care il cunosc» am insistat eu.
“Te rog sa ma crezi ca nu am nici o legatura cu aceasta. Desi imi pare rau ca nu mi-a venit mie aceasta idee... Dar daca e sa o luam logic, pana astazi la pranz nici nu ne cunosteam, ce motiv as fi avut sa iti trimit flori? Ia gandeste-te...”
Ma gandisem, ce-i drept, dar alta explicatie nu aveam. Daca nu era el, atunci cine? Oh, Doamne, speram ca nu comisesem o gafa... Daca as fi putut sa dispar in momentul ala...
“Ai dreptate, imi pare rau, se pare ca am facut o greseala enorma...” am reusit sa soptesc, apoi mi-am cerut scuze si am plecat in graba.
Ce naiba se intampla cu mine? Nu ma grabeam niciodata sa trag concluzii pana nu aveam toate dovezile. Insa acum parca nu mai eram eu, ceva parca ma impiedica sa mai judec. Cand am ajuns in camera mi-am verificat mesajele. Mihnea nu sunase. Era zece si un sfert, pana acum ar fi sunat de zece ori, oare ce putuse sa se intample? Am format numarul de acasa dar nu a raspuns nimeni. Am incercat apoi pe mobil. Era inchis. Probabil dormea, nu isi inchidea mobilul noaptea decat in week-end, si cum a doua zi era sambata... Cred ca si eu ar fi trebuit sa dorm, dar voiam sa mai verific prezentarea o ultima data. Incercand cu greu sa ignor cele doua buchete de garoafe si sa nu ma gandesc la evenimentele ultimelor cateva ore, m-am asezat in pat cu laptop-ul in brate si cutia de Rafaello langa mine.
No comments:
Post a Comment