5. Reintalnirea

Vocea lui Mihnea suna infundata de parca vorbea dintr-un butoi. Zicea ca e de vina legatura. Iesise cu cativa colegi dupa program seara trecuta, la un meci de squash care s-a prelungit pana dupa ora zece, si nu auzise telefonul. Cand a sunat tocmai eram la dus si aproape ca nu auzisem nici eu telefonul. M-am infasurat repede cu un prosop si am iesit din baie, alunecand usor pe gresie si pierzandu-mi echilibrul. Din fericire am reusit sa ma prind la timp de manerul usii… Cand l-am intrebat ce planuri are pentru ziua respectiva mi-a raspuns ca ia pranzul in oras cu mama lui dar ca in rest va sta acasa tot week-end-ul. Ceea ce mi s-a parut ciudat, stiind ca nu i-a placut niciodata sa stea degeaba si ca in fiecare week-end ieseam undeva impreuna cu prietenii nostri.

Cand am coborat la micul dejun Carmen si George ma asteptau deja la masa. Nu m-au intrebat nimic de seara anterioara si ca sa fiu sincera nici nu imi doream sa o faca. Aparent gandurile lor erau la conferinta, ca de altfel si ale mele. Si mai aveam un lucru in minte: trebuia sa ii cer scuze lui Stavros pentru insinuarile mele… Toate insa la randul lor… Dupa micul-dejun m-am indreptat impreuna cu George spre sala de conferinte unde se desfasurau ultimele pregatiri. Am pus si prezentarea mea de pe memory-stick pe laptop-ul lui si ne-am mai uitat inca o data pe ea pentru a fi siguri ca nu am omis nimic. In curand au inceput sa isi faca aparitia si ceilalti participanti si foarte repede sala s-a umplut. Deja incepeam sa simt un nod in stomac la gandul ca la un moment dat va trebui sa ma aflu in fata acelei multimi si sa prezint strategia de marketing pentru a doua jumatate a anului pe piata din Romania. Cand s-a prezentat agenda sedintei am vazut ca urma sa vorbesc dupa pranz si nu stiu daca aceasta ar fi trebuit sa ma bucure, preferam sa termin cat mai repede. Nu ma simteam deloc in largul meu atunci cand trebuia sa vorbesc in fata unei multimi de necunoscuti…

Dupa jumatate de ora de la inceperea conferintei deja incepusem sa ma plictisesc. Iar atunci cand ma plictisesc incep sa casc, ceea ce s-a intamplat si acum. Incercam cu greu sa ma stapanesc.

“Sper ca nu faci ceea ce cred eu…” mi-a soptit George.

“Cine, eu?” l-am intrebat, oprindu-ma brusc din cascat si incercand sa par nevinovata.

Mi-a aruncat o privire dojenitoare si si-a intors atentia catre ce se intampla in fata. Am incercat sa fac si eu acelasi lucru, sau cel putin sa imi gasesc o preocupare. Am inceput sa imi plimb discret privirea prin sala si sa ii studiez pe cei prezenti, o preocupare ce imi facea placere inca din copilarie. Si am observat ca nu eram singura care se plicitisea, ceea ca mi-a confirmat inca o data parerea ca nimanui nu ii plac sedintele si conferintele, dar cu toate acestea sunt necesare. Deodata privirea mi s-a oprit asupra lui Stavros care, asezat cu trei randuri in fata noastra, statea de vorba cu un barbat blond cu parul usor ciufulit, care purta un sacou crem de velur. Probabil noul director de vanzari.

In timpul pranzului, care a avut loc in gradina de vara (acelasi restaurant de pe acoperis unde avusese loc cocktail-ul din ziua precedenta), am reusit sa vorbesc cu Stavros si sa imi cer scuze pentru purtarea mea de la bar. Mi-a spus ca aproape a si uitat incidentul si m-a invitat sa bem o cafea la bar.

“Deranjez ?” am auzit la un moment dat o voce in spatele meu care m-a facut sa tresar.

“Deloc”, raspunse Stavros, “chiar voiam sa va fac cunostinta.”

M-am intors incet spre barbatul care statea in spatele meu si primul lucru pe care l-am vazut a fost sapca pe care o tinea in mana, cu emblema Nike. Am tresarit la vederea acesteia si mi-am ridicat privirea spre chipul lui. Simteam ca inima imi bate mai sa imi sparga pieptul in momentul in care privirile ni s-au intalnit. Barbatul cu sacou de velur si cu parul blond ciufulit, barbatul cu geaca de piele si sapca de baseball pe care il vazusem cu o zi inainte era cel pe care, abia acum imi dadeam seama, nu incetasem nici un moment sa il iubesc.

“Draga mea, acesta este noul director de vanzari al trustului”, continua Stavros, “domnul…”

“Cristian Oprea”, am continuat eu, cu glasul tremurandu-mi ingrozitor.

“Va cunoasteti?”
“Da”, ai raspuns tu. “domnisoara si cu mine am fost colegi acum cativa ani. Nu ne-am vazut insa de aproape doi ani…”

“In cazul acesta banuiesc ca aveti multe sa va spuneti. Va las singuri, dar nu uitati ca peste jumatate de ora incepe partea a doua a conferintei” spuse Stavros si se retrase.

Timp de cateva secunde nici unul dintre noi nu a schitat vreun gest. Nu ne puteam desprinde privirea unul de la celalalt. Desi nu trecusera decat doi ani te schimbasei destul de mult, aproape sa nu te recunosc. Aveai parul ceva mai lung decat de obicei si pareai mai matur. Dar as fi recunoscut acei ochi albastri dintr-o mie, doar ma facusera sa ma indragostesc de tine… M-ai mangaiat usor pe par, apoi te-ai apropiat si m-ai sarutat pe obraz. Parfumul tau mi-a invadat narile si a patruns pana in ultima celula a corpului meu, parfum care, la fel ca si ochii tai, era neschimbat.

“Arati bine”, mi-ai spus.

Cum altfel? Tu ma faceai sa arat bine in orice situatie.

“Si tu”, am raspuns. ”Arati… diferit.”

“Intr-un sens pozitiv sau negativ?” m-ai intrebat zambind.

“Pozitiv…”

“Deci, ti-au placut florile?”

“Tu esti autorul?” te-am intrebat eu surprinsa.

“Vinovat…” ai raspuns, coborand privirea spre pamant, ca un copil care tocmai isi marturisise greseala.

Ah, cat imi lipsisera aceste gesturi ale tale care te faceau absolut adorabil…

“De unde ai stiut ca voi fi aici? Si mai ales numarul camerei…” te-am intrebat eu.

“M-am jucat putin de-a detectivul.”

“Se pare ca te-ai descurcat mai bine decat cu treaba de mantuiala de ieri”, ti-am zis eu, amintindu-mi de cele patru “intalniri” intamplatoare din ziua precedenta.

“Stii, ieri de fapt cand am dat peste tine in fata hotelului a fost chiar o intamplare. Apoi recunosc ca te-am urmarit. As fi vrut sa vorbesc cu tine dar nu am avut suficient curaj.”

Am inceput sa rad.

“Tu? Nu ai avut curaj?”

“M-am schimbat in ultima vreme…”

“Mda, asa se pare…”

Brusc, m-ai luat de mana si am intrat in hotel. Pe hol nu era nimeni. Te-ai apropiat de mine si m-ai strans puternic in brate.

“Dumnezeule, cat mi-ai lipsit…” mi-ai soptit la ureche. “Nu a fost zi in care sa nu ma gandesc la tine…”

In secunda urmatoare buzele tale le-au intalnit pe ale mele, si ti-am raspuns la sarut. Aproape ca nu mai puteam respira dar imi era bine. Visasem de atatea ori clipa in care ne vom revedea dar nu imi inchipuisem niciodata ca va fi intr-o astfel de conjunctura. Mi-am amintit ziua plecarii tale si biletul pe care mi l-ai lasat, apoi poza cu noi patru: eu, tu, Mihnea si Oana… Ca trezita dintr-un vis m-am desprins cu greu din imbratisarea ta.

“Stai putin”, am zis.

“Ce s-a intamplat?” m-ai intrebat mirat.

“Asta nu se poate”, am raspuns. “Nu e drept…”
“Drept fata de cine?”

“Fata de mine, fata de Oana, fata de Mihnea…”
Ok, chiar am spus eu asta? Ma auzeam vorbind dar parca nu erau cuvintele mele. De cand aveam eu mustrari de constiinta? A, da. Din ziua in care ai plecat. Din ziua in care am inceput sa ma gandesc la consecintele faptelor mele. Din ziua in care m-am maturizat…

“Stai putin, lasa-ma sa iti explic”, m-ai rugat tu.

“Stii ce, acum trebuie sa sustin o prezentare”, am spus eu, aranjandu-mi tinuta si parul in oglinda de pe perete. “Avem destul timp sa vorbim diseara, dupa conferinta.”

Ceilalti deja incepusera sa intre in hotel. L-am prins din urma pe unul dintre colegii mei si ne-am indreptat impreuna catre sala de conferinte. La un moment dat am privit inapoi si te-am vazut urmandu-ne. La randul tau ma priveai… Am urcat impreuna in lift si simtindu-te atat de aproape de mine mi se inmuiasera picioarele. Oare mai eram in stare sa imi sustin prezentarea?