Dublura

Uneori viata pare un vis reflectat intr-o oglinda...

Ii simteam degetele apasandu-mi gatul din ce in ce mai tare si strangandu-ma ca intr-un cleste. Ochii ei plini de ura imi aruncau scantei de foc. Erau aceiasi ochi pe care ii vedeam in fiecare zi, pe care ii cunosteam de o viata, dar care acum imi pareau straini. Eram pe jumatate aplecata afara pe fereastra, incercand cu disperare sa ma eliberez din stransoarea ei de fier, dar nu reuseam deloc. Abia mai puteam respira... Deodata am simtit cum imi fuge podeaua de sub picioare si cum ma prabusesc in gol. Pierdusem orice speranta de a mai scapa, asa ca m-am agatat puternic de bratele ei si am tras-o dupa mine in cadere. In ochii ei am vazut cum furia si ura se transforma in disperare. Acum ii era frica. Stia ca o data cu mine va muri si ea... Fara sa imi dea drumul, mainile ii alunecara rapid in jurul umerilor mei si ma cuprinse strans intr-o imbratisare. "Iarta-ma", imi sopti la ureche cu o voce stinsa. Nu-mi venea sa cred. Oare tuturor fiintelor le era frica de moarte? Chiar si celor care de fapt nici nu trebuiau sa existe, care nu isi aveau locul in aceasta lume?

Eu nu ma temeam de moarte, inca din prima zi, de cand ma nascusem, moartea facea parte din viata mea. Sora mea geamana murise in momentul nasterii. De aceea inca din copilarie fusesem fascinata de oglinzi. De fiecare data cand ma priveam in una credeam ca este sora mea geamana si ii vorbeam. Ii povesteam tot ce facusem, si parca nici nu realizam ca imaginea din oglinda imi copia intocmai gesturile. Parintii mei s-au chinuit pana pe la patru ani sa ma convinga ca de fapt cea din oglinda eram eu, nu sora mea. Chiar si dupa aceea fascinatia mea pentru oglinzi ramasese prezenta. Ma trezeam stand clipe in sir in fata oglinzii, privind parca undeva dincolo de ea. Cu "sora" mea nu mai vorbeam, cu toate acestea aveam uneori senzatia ca este aproape de mine. Imi placea sa cred ca s-a transformat intr-un inger si ma vegheaza...

Citisem la un moment dat intr-o carte ca ingerul este lumea adevarata a omului, Natura sa perfecta care il asteapta, dar a carei permanenta celesta, deja atinsa, il dirijeaza si il sustine, fara incetare, in timpul exilului sau. Ingerul este esenta sa implinita. Ingerul nu e doar un alter-ego ocrotitor, ci Dublul celest al sufletului, apusul transcendent al eului terestru. Sau sa spunem ca este si, in acelasi timp, nu este altul. Ceva ca un "Eu la persoana a doua". Ingerul, fiinta de lumina, e geamanul divin care isi asteapta jumatatea terestra la inceputul drumului initiatic. Putea fi vorba nu de juxtapunerea a doua realitati distincte (omul si ingerul sau), sau de eventuala resorbtie a uneia in cealalta in sanul uniunii mistice sau in moarte, ci chiar misterul ontologic al lui Doi, care totusi ramane Doi, intr-un Unic.

Sora mea "traia" prin mine. Initial Unu devenise Doi, pentru ca apoi sa fie iar Unu. Dar un Unu incomplet. Simtisem mereu ca lipseste o parte din mine, aveam parca un gol in suflet...

Treptat, aceste preocupari din copilarie si adolescenta au inceput sa dispara o data cu varsta. Dupa terminarea facultatii am primit un post la o firma irlandeza de relatii publice si m-am mutat la Dublin. Locuiam acolo deja de trei ani. Intr-o zi, in vreme ce ma plimbam cu Sean, prietenul meu, am intrat intr-un anticariat din Smithfield Village, in cautarea unui cadou pentru prietenii nostri Kian si Anna, care urmau sa se casatoreasca peste o luna. Imi placeau anticariatele, fiecare obiect avea propria lui poveste, din pacate nici unul nu putea vorbi... Cine stie carui scriitor, conte sau duce ii apartinuse o anume calimara din argint sau ce doamna din inalta societate manuise cu gratie fragilul evantai din fildes... Imi placeau obiectele vechi, imi dadeau senzatia ca tin istoria in mana, ca pot stapani timpul, calatorind in trecut dupa bunul plac.

La un moment dat privirea mi s-a oprit asupra unui tablou din care imi zambea o tanara frumoasa cu ochii negri si buzele sangerii. Un zambet enigmatic ca al Monalisei. L-am intrebat pe vanzator cine este tanara din tablou si spre marea mea uimire mi-a raspuns ca tabloul este de fapt o oglinda. O oglinda? Sean a inceput sa rada de mine, intrebandu-ma in gluma cat timp trecuse de cand ma privisem ultima oara intr-o oglinda. Ce amuzant... O faceam in fiecare zi, dar acum nu eram eu in oglinda aceea. Imi cunosteam chipul mai bine decat oricine, dar aceea nu era reflexia mea! Ochii aceia erau plini de rautate, de ura, cu siguranta nu eram eu. Imaginea din oglinda ma speria. Vazand ca nu mai plecam din fata oglinzii, Sean hotari sa mi-o cumpere, spunand ca s-ar potrivi perfect pe holul din apartamentul meu. Recunosc ca avea dreptate, dar nu ma simteam in largul meu gandindu-ma ca voi vedea in fiecare zi chipul acela, care, insist, nu era al meu, insa nu-i puteam spune lui Sean ca ma ingrozeste oglinda, m-ar fi considerat sigur nebuna. Cum poate sa-i fie cuiva frica de o oglinda inofensiva? Nici nu il puteam refuza, pentru ca sigur s-ar fi suparat. Asadar m-am intors acasa fara vreun cadou pentru Kian si Anna, dar cu o oglinda ciudata.

Impachetata cum era, am lasat-o langa masuta din hol si am incercat sa uit de ea. Aveam de lucru la un proiect pentru un client important al firmei si apoape uitasem de ea, pana spre seara, cand am inceput sa simt o ciudata apasare pe piept si ceva parca ma indemna sa ma duc in hol. Ajungand acolo am vazut pachetul invelit in hartie maro si mi-am amintit ce se intamplase in magazin. M-am simtit umilita la gandul ca ma speriase o oglinda, asa ca am dat jos de pe perete tabloul cu anemone, am rupt hartia si am pus oglinda in locul tabloului. Imediat ce m-am privit in ea m-am dat un pas inapoi. Acelasi chip de o frumusete diabolica ma privea din cadrul ramei argintii. Ochii negri puternic conturati cu dermatograf si buzele rosii schitau un zambet ironic. Categoric, nu eram eu. Ma demachiasem de cateva ore. Si oricum, nu era genul meu de machiaj... Atunci mi-a venit ideea sa apelez la vechile trucuri pe care le vedeam in filme. Mi-am atins obrazul cu mana, reflexia din oglinda a facut acelasi gest. Mi-am scuturat parul, aceeasi reactie. Am scos limba, m-a imitat. Incepusem sa ma simt ca o idioata si am izbucnit in ras. Nu, totul trebuia sa fie doar in mintea mea, Sean de ce nu vazuse nici o diferenta? Brusc, Albert, motanul meu birmanez, mi-a sarit in brate si m-am oprit din ras. Reflexia a continuat sa rada cateva secunde si s-a oprit. Acelasi zambet malitios... Eram obosita, asta era clar. Nu dormisem de vreo doua nopti, asa ca incepusem sa am vedenii. Mi-am facut un dus si m-am imbracat in pijama. Indreptandu-ma spre dormitor am trecut prin hol, unde am simtit un usor miros de mosc. Nu i-am dat importanta, m-am dus sa ma culc.

Eram atat de obosita incat am adormit imediat. M-am trezit pe la zece dimineatacu un dezastru de nedescrisin camera. Hainele si pantofii erau aruncate vraiste pe podea, fotolii si birou. M-am speriat, crezand ca cineva intrase in apartament in timp ce eu dormeam. Am verificat cu grija celelalte camere, care erau in perfecta stare, spre deosebire de dormitorul meu, dar nu am gasit pe nimeni. Am mers apoi la usa de la intrare. Era incuiata. Privirea mi s-a oprit apoi asupra oglinzii. De data aceasta chipul care ma privea era al meu, fara indoiala. Cu parul ciufulit si urme de la perna pe fata, eram chiar eu. Care va sa zica totul fusese doar o inchipuire, nu era nici un chip malefic in oglinda mea. Adormit poate, dar malefic nu... Atunci poate ca si dezastrul din dormitor era tot o inchipuire? Din pacate totul era la fel ca mai devreme, ceea ce m-a pus pe ganduri. Cine putuse sa faca toate astea daca nu intrase nimeni?

Eu sigur nu eram somnambula. Am inceput sa strang hainele si sa le pun la locul lor. Cand am terminat am observat ca lipseau cateva lucruri: rochia neagra pe care o purtasem la petrecerea de Craciun de la firma, o pereche de ciorapi, un set de lenjerie intima, o pereche de pantofi negri si pardesiul rosu. Cineva se imbracase pentru a iesi. Dar cine? Cu siguranta o femeie. Si cum iesise? Cheile de rezerva... Nimeni nu le-ar fi gasit unde le tineam. M-am dus glont in bucatarie, am deschis dulapul si am luat cutia de cafea. Era goala. Bineinteles, deoarece nu beam cafea. Dar nici cheile nu erau acolo... Dar cum era posibil? Nimeni in afara de mine nu stia unde le tin. Am simtit din nou aceeasi apasare de seara trecuta si o stare de neliniste m-a cuprins. Nu intelegeam. De ce a incuiat usa dupa ce a plecat, oricine ar fi fost, dar mai ales cum intrase? Toate geamurile erau inchise, iar usa nu era fortata...

Ar fi trebuit sa anunt politia. In schimb, am format numarul lui Sean. Era sambata, trebuia sa fie acasa. Suna ocupat. Am incercat sa-l sun pe mobil, era inchis. M-am imbracat si am plecat spre el. Pe drum mi-am amintit ca uitasem sa-i dau de mancare lui Albert. Ce mama o sa fiu daca imi neglijez pana si pisica! Bine, avand in vedere circumstantele, era scuzabil... Am apasat brusc pedala de frana pana la podea si masina s-a oprit cu un scartait de roti ingrozitor. Prea ocupata cu gandurile mele nu observasem trecerea de pietoni si femeia cu pardesiu rosu decat in ultimul moment. Ciudat, pardesiul era identic cu cel care disparuse din garderoba mea... M-am uitat dupa femeie, dar se pierduse deja in multime. Claxonul masinii din spate m-a trezit din visare. Am parasit Victoria Quay facand stanga pe Steven's lane, apoi din nou stanga pe Bow Lane, si imediat dreapta pe James's Street. Locuind deja de ceva vreme in Dublin ma obisnuisem cu condusul pe partea stanga, dar nu si cu volanul in dreapta. Aveam senzatia ca totul era o reflectare in oglinda a normalului, care pentru mine insemna volanul in stanga si condusul pe partea dreapta.

Spre deosebire de aceste obiceiuri ciudate, un lucru care imi placea la irlandezi erau cartierele resedinta. Traiesti in capitala si totusi orasul este departe. Aici, in cartierele resedinta e liniste, e calm, viata se petrece molcom, prieteneste, dintr-o gradina intr-alta, pe terase largi, cu fotolii fine, unde ceaiul se desfata langa prajiturelele de casa. Aici prieteniile sunt vesnice, ele leaga fiecare moment al vietii de la nastere pana la moarte si se asaza la poarta fiecarei case ca un scut impotriva relei credinte si a uratului. In atmosfera asta atat de placuta te destinzi si uiti ca vii de la portile Orientului, acolo unde prietenia iti fixeaza ore de audienta, se vinde si se cumpara pe momente prielnice si pe galbeni. Din prieteni si buna credinta irlandezii isi deschid viata ca o carte in fata ta, te invata sa intelegi istoria, sinceritatea si hotararea...

Mare mi-a fost mirarea cand am vazut doua masini de politie in fata casei lui Sean. Am oprit masina si am coborat speriata. Vrand sa intru in casa am fost oprita de un ofiter. I-am spus ca sunt logodnica celui care locuia acolo si am cerut sa aflu ce se intamplase. M-a lasat sa intru, cu conditia sa nu ating nimic (n-avea nici un rost, deoarece amprentele mele erau in toata casa) si mi-a spus ca unul dintre vecini auzise zgomote ciudate spre dimineaza si vazuse pe cineva parasind in fuga casa. Anuntase politia si cand aceasta sosise il gasisera pe Sean cazut la capatul scarilor. Ambulanta il dusese la spitalul St. Patrick's. Am simtit ca ametesc si m-am prabusit intr-un fotoliu. Cand am ridicat privirea am zarit ceva scris pe perete. Literele aratau ciudat. Nu imi dadeam seama de ce, cand deodata am realizat despre ce era vorba. Am privit instinctiv in oglinda de pe peretele din dreapta si am putut citi urmatoarele cuvinte: DE CE M-AI UITAT? O SA PLATESTI.

"Domnisoara, va simtiti bine?" m-a intrebat ofiterul de mai devreme.

"Nu", i-am raspuns. "Cine a scris asta?"

"Probabil persoana care l-a impins pe domnul Matthews pe scari. Stiti cumva ce scrie?"

"Da, este in romana. Scrie 'De ce m-ai uitat? O sa platesti'."

"Vorbiti limba romana?"

"Bineinteles, sunt romanca."

A iesit cateva secunde. Cine putea scrie asta? Nu cunosteam pe nimeni din Romania aici. Stiu ca erau multi romani, dar de ce sa aiba cineva ceva cu Sean? Sau cu mine? Ofiterul se intoarse insotit de un detectiv.

"Domnisoara, recunoasteti rujul acesta?" m-a intrebat detectivul.

"Da, este al meu."

Evident, ramaneam la Sean adesea si era normal sa am cateva lucruri la el.

"Domnisoara, o sa va rog sa ma insotiti la sectie", m-a anuntat detectivul.

"Sunt cumva arestata?" l-am intrebat.

"Nu", mi-a raspuns. "Dar corespundeti descrierii persoanei pe care vecinul victimei a vazut-o parasind locuinta azi dimineata. Am vrea sa va punem mai multe intrebari. Daca vreti, va puteti chema avocatul."

Nu aveam avocat. Si apoi era absurd. Cum puteam sa fiu banuita? Cu siguranta vecinul se inselase, ma mai vazuse si inainte si poate memoria ii juca feste. Si apoi, si in casa mea patrunsese cineva... Trebuia sa o sun pe Anna sa-i dea de mancare lui Albert.

"Albert!" am exclamat eu cand motanul mi-a sarit in brate. "Ce faci? Cum ai ajuns aici?"

"E pisica domnului Matthews, nu?" m-a intrebat detectivul.

"Nu, este pisica mea. Si trebuia sa fie la mine in apartament, nu stiu cum a ajuns aici..."

Ma aflam la sectia de politie de trei ore. Mi se luasera amprentele, "doar o chestiune de rutina, trebuie sa le comparam cu cele gasite in casa domnului Matthews", imi spusese ofiterul. Ce ciudat mi se parea cand ii spunea "domnul Matthews", parca vorbea de cineva pe care nu-l cunosteam, o fiinta abstracta, si nu de Sean al meu, cel concret, care in momentul acela probabil zacea inconstient pe un pat de spital si eu nu puteam face nimic.

Aflasem deja ca usa casei lui Sean nu fusese fortata, ceea ce conducea la ideea ca Sean o cunostea pe agresoare (politistii erau ferm convinsi ca era vorba despre o femeie). Le-am spus ce se intamplase in apartamentul meu si au trimis un echipaj sa verifice. Personal, simteam ca o iau razna... Eram supusa unui sir continuu de intrebari care se repetau la nesfarsit: daca stiam pe cineva care avea motive sa il atace pe Sean, cum mergea relatia noastra, daca ne certasem de curand, ce facusem in ziua precedenta... Si nu imi spuneau clar daca eram sau nu acuzata. Ma verificasera deja la Departamentul de Afaceri Externe, aflasera ca ma aflam legal in tara, ca nu aveam cazier... Pe partea asta lucrurile erau in favoarea mea. Insa faptul ca nu aveam un alibi pentru noaptea precedenta, ca vecinul lui Sean descrisese o persoana care semana cu mine, ca Albert ajunsese intr-un mod misterios acasa la Sean, inclinau balanta in defavoarea mea.

Ramasesem singura in camera de interogatoriu. Insa nu ma arestasera, deci eram libera sa plec oricand. Dar nu aveam nimic de ascuns, asa ca nu m-am miscat de pe scaun. Deodata un sentiment de neliniste m-a cuprins. Am privit in imensa oglinda de pe peretele din stanga mea, care nu era tocmai o oglinda propriu-zisa. Pe partea cealalta era geam. O vazusem in atatea filme, dar niciodata nu-mi imaginasem ca voi ajunge de aceasta parte a ei. Oare cine se afla de cealalta parte a oglinzii? Pentru ca de data asta chiar exista o "cealalta parte a oglinzii". Mi-am amintit dialogurile mele din copilarie cu "sora" mea din oglinda si cum, la un moment dat, incercasem sa zgarii oglinda in speranta ca voi putea face o gaurica prin care sa privesc si sa vad ce se afla dincolo. Atunci tata a dat oglinda jos si mi-a aratat ca in spatele ei era doar peretele si ca ea nu era decat o bucata mare de geam argintat. Ce dezamagita fusesem... Speram sa pot trece si eu prin oglinda precum Alice, intr-o lume fantastica unde domneste o regina din carti de joc, care are ca sfetnic un iepure mare, alb si isteric...

M-am ridicat de la masa si m-am apropiat de oglinda. Am incercat sa privesc prin ea, dar in zadar. Era ca si cum as fi incercat sa privesc printr-un zid, fara sa fiu Superman. Dar simteam ca de partea cealalta a oglinzii, in camera alaturata, se afla ceva care putea explica tot ce se intamplase. Am deschis usa, insa in cadrul ei m-am intalnit cu detectivul care ma interoga. I-am spus ca voiam un pahar cu apa si am dat sa ma intorc la masa, moment in care mi s-a parut ca zaresc cu coada ochiului o silueta rosie trecand in fuga prin spatele lui. Acelasi miros de mosc pe care il simtisem cu o seara inainte in holul apartamentului...

Atunci mi-a sunat mobilul. Detectivul mi-a facut semn sa raspund. Era seful meu, Bryan, voia sa stie daca ma simt bine si daca nu cumva m-am razgandit. Nu intelegeam ce vrea sa spuna. Mi-a zis ca in urma cu doua ore fusesem la el acasa si ii spusesem ca imi dau demisia pentru ca vreau sa ma intorc acasa. Spunea ca eram foarte agitata si nu paream in apele mele. Era imposibil! Nu ma miscasem din camera aceea de patru ore, nu puteam fi in doua locuri deodata si pe deasupra nu aveam nici cea mai mica intentie sa demisionez. I-am spus ce patisem si l-am rugat sa vorbeasca cu detectivul. Dupa ce a ascultat ce i-a spus, acesta l-a chemat la sectie.

Cand a dat ochii cu mine mi-a spus ca arat ingrozitor. De parca era nevoie sa-mi spuna asta! Stiam ca arat ingrozitor, pentru ca ma simteam ingrozitor. Voiam sa merg la spital, sa vad cum se simte Sean, pentru ca nimeni nu voia sa-mi spuna nimic despre starea lui. Am asteptat pe hol cata vreme detectivul a vorbit cu Bryan. La un moment dat ofiterul pe care il intalnisem acasa la Sean m-a luat de brat si m-a rugat sa intru in incapere. Avea rezultatele cercetarii amprentelor. Lucrurile pareau ca se clarifica, dar se complicau din ce in ce mai mult. Bryan ii spusese detectivului ca cea care il vizitase semana incredibil cu mine, era "o reproducere foarte autentica" a mea. Un oximoron si un pleonasm intr-o singura propozitie, tipic pentru Bryan! "Dublura" mea era imbracata cu rochia neagra si pardesiul rosu care disparusera din apartamentul meu. Nu aveam nici cea mai vaga idee cine imi putea juca o astfel de festa. Se spune ca toti avem undeva in lume o dublura, cineva care ne seamana perfect. Nu stiu daca este adevarat, nu auzisem de persoane care sa se intalneasca cu dublura lor, dar daca intr-adevar aceasta era dublura mea, de ce voia sa-mi faca rau?

Bryan inaitase in gluma ipoteza ca nu cumva sa fie vorba de o clona a mea. Chiar in gluma, nu era posibil. Clonarea umana era foarte recenta. In urma cu douazeci si sase de ani stiinta nu era atat de avansata... Parca eram intr-un roman de Stephen King, unde nu mai poti deosebi realitatea de vis... Si totusi se intamplase ceva in urma cu douazeci si sase de ani. Ma nascusem eu. Si... sora mea geamana... Era singura persoana care imi putea semana identic. Da, dar murise imediat dupa nastere. Era oare posibil sa nu fi murit? Nu, asta nu era o telenovela, era realitatea. Si mesajul de pe perete cine sa-l fi scris? Fara indoiala imi era adresat mie, nu lui Sean. Si de ce era scris astfel incat sa nu poata fi citit decat cu ajutorul oglinzii?

Gandurile imi fura intrerupte de cuvintele ofiterului. Gasise un set de amprente ciudate in casa lui Sean si in apartamentul meu. Ce era ciudat era faptul ca pareau a fi ale mele, dar nu erau. Nici eu, nici detectivul nu intelegeam ce vrea sa spuna. Atunci a explicat: erau amprentele mele, dar "in oglinda". Din nou oglinda... Atunci mi-am dat seama ca totul incepuse de cand vazusem oglinda in anticariat si o adusesem acasa. Dar era practic imposibil ca o oglinda sa faca toate astea. Erau lucuri pe care doar un om le putea face. Intrebarea era "cine?".

Detectivul imi spuse ca sunt libera. Nu aveau un motiv intemeiat sa ma retina. Conditia era sa nu parasesc orasul sau tara pana nu rezolva cazul. Bryan garantase ca nu o voi face, si oricum, imi oprisera pasaportul. Primul drum pe care l-am facut dupa ce am parasit sectia a fost spre cartierul resedinta unde locuia Sean, sa-mi recuperez masina si sa vorbesc cu domnul McGuire, vecinul care vazuse cine plecase de la Sean in acea dimineata. Bryan a insistat sa ma insoteasca. Era deja seara, pe McGuire l-am deranjat de la masa, dar trebuia neaparat sa vorbesc cu el. Descrierea lui era identica cu a lui Bryan: semana cu mine si purta un pardesiu rosu. Nu ma ajuta prea mult, imi spunea ceva ce stiam deja...

"Imi place", a zis Bryan in timp ce ma conducea spre masina.

"Ce? Faptul ca o necunoscuta care imi seamana identic, imbracata cu propriile mele haine, incearca sa imi distruga viata?" l-am intrebat.

"Pai e o poveste plina de suspans!"

Era obsedat de mistere, paranormal si extraterestri. Dar era un bun prieten si cred ca in momentul de fata era singurul care ma putea ajuta fara sa ma creada nebuna.

"Mi-ai spus mai demult ca ai o sora geamana."

"Am avut. Adica trebuia sa am, a murit la nastere."

"Esti sigura?"

"Ce vrei sa spui?"

"Poate ca una din asistente a luat-o si a mintit ca a murit. Intre timp ea a aflat, e geloasa pe tine si vrea sa iti faca rau. Stii, povestea cu geamanul malefic..."

"Of, Bryan, ai vazut prea multe filme... Tatal meu a tinut-o in brate, a murit sub ochii lui..."

"Apropos de ochi, cea cu care am vorbit astazi si am crezut ca esti tu avea o privire ciudata, de-a dreptul rea as spune..."

Mi-am amintit chipul pe care l-am vazut in oglinda de la anticariat si i-am spus toata povestea. Am vrut sa merg la spital, dar Bryan a insistat sa ma duc acasa, sa mananc ceva, sa ma schimb si pe urma sa merg la Sean. Am protestat, dar degeaba. M-a asigurat ca se duce el la spital si daca e ceva grav ma suna. Pana la urma am cedat. Cand am ajuns acasa usa era deschisa. Nu se poate ca politistii sa nu fi incuiat, nu putea fi atat de neglijenti! De data asta eram chiar furioasa, am trantit usa de perete si am intrat tipand ca oricine ar fi ar face bine sa se arate, ca sa terminam cu toata povestea. Din bucatarie a iesit tacticos Albert. Cat ma bucuram sa-l vad! L-am ridicat in brate si l-am strans la piept. Mangaindu-l am descoperit la gatul lui legata o panglica cu un biletel. L-am desfacut si am vrut sa-l citesc. Acelasi scris de pe peretele lui Sean. M-am asezat in fata oglinzii cu biletul spre ea: SPITAL. I-am dat drumul lui Albert din brate si am iesit in fuga. Sean era in pericol.

Nici nu stiu cum am condus pana la spital. Am intrebat-o pe asistenta in ce salon se afla Sean si am urcat intr-un suflet pana la el. L-am gasit pe Bryan inconstient langa pat. Pe scaun se afla pardesiul rosu. Am iesit din salon si am vazut o asistenta care se indeparta. Am strigat dupa ea si a intors capul, zambindu-mi ironic. Era EA. A iesit pe usa de serviciu si a urcat scarile. Am urmat-o strigandu-i sa se opreasca. A inceput sa rada strident si a iesit pe usa de la etajul zece. Cand am ajuns disparuse. Am inceput sa o caut prin fiecare salon, pana am ajuns intr-unul neocupat, cufundat in intuneric. La lumina care patrundea de pe coridor mi s-a parut ca vad ceva miscandu-se in dreapta. Am inaintat si am vazut ca era doar reflexia mea intr-o oglinda. Brusc, usa s-a inchis in urma mea si neonul din incapere s-a aprins. M-am intors si in fata mea statea ea. Cea pe care o vazusem in oglinda de la anticariat, cea care ii pacalise pe Sean si pe Bryan. In sfarsit ma puteam confrunta cu ea, puteam afla cine este si de ce facea toate astea. Semana perfect cu mine, dar nu eram eu. Nici nu era o inchipuire, era reala. Nici nu putea fi sora mea, pentru ca o fantoma nu ar avea nevoie de chei ca sa deschida o usa, nici nu ar trebui sa imprumute hainele altora. Poate ca totusi eram eu, un fel de proiectie astrala sau ceva asemanator. Poate ca eram eu din alta dimensiune. Poate ca exista undeva o falie intre dimensiuni...

"Ai inceput sa gandesti ca Bryan", imi spuse ea. "Stiam eu ca natangul ala nu e bun de nimic..."

De unde stia ce gandesc?

"Pentru ca si eu gandesc acelasi lucru", imi raspunde, fara ca eu sa fi rostit intrebarea cu voce tare. "Gandurile tale sunt si ale mele."

"Adica tu esti eu?" am intrebat-o.

"Poate ca tu esti eu. La asta nu te-ai gandit?"

"Vrei sa spui ca tu si eu suntem una si aceeasi persoana?"

"Aproximativ, dar nu chiar..." imi raspunse ea enigmatic.

Ceva cam ca diferanta lui Derrida...

"Vad ca asta nu ai uitat", spuse ea.

"Atunci ce am uitat?" am intrebat-o.

"Doar nu crezi ca o sa-ti spun asa usor!"

"Macar da-mi un indiciu."

"Bine... Sa spunem ca tu esti obiectul si eu sunt semnul. Ceea ce este insa paradoxal la noi doua este ca in momentul in care obiectul apare, el concureaza semnul, acesta exercitandu-si functia numai ca al obiectului. In schimb, semnul trebuie sa aiba radacini suficient de temeinice in obiect, pentru ca sa aiba puterea de a evoca acest obiect in absenta lui."

Despre ce naiba vorbea? Cuvintele ei imi pareau cunoscute, de parca le mai auzisem undeva...

"Scumpo, concentreaza-te..." imi spuse ea, facand un pas spre mine. Instinctiv, m-am dat un pas inapoi. "Te gandeai mai devreme la diferanta. Erai pe drumul cel bun... " continua ea. "Dupa cum spunea Derrida, diferanta nu este niciodata prezenta, este totdeauna un proces, o tensiune intre doua forte care submineaza posibilitatea metafizica de a exista central."

"Diferanta exista, dar in acelasi timp nu exista..." m-am trezit vorbind.

"In sfarsit!" a exclamat ea. "Deci, cine sunt?"

"Diferanta" e "diferenta", scrisa cu "a" in loc de "e". Scrierea... semnul... urma... Scrierea... Platon spunea ca scrierea este limbajul care isi ucide tatal, este un limbaj bastard al unei lumi falsificabile. Scrierea inseamna repetitie, absenta, pierdere, moarte... Derida spunea "moartea mea este inscrisa in tot ce scriu". Moartea inseamna absenta. Sa zicem ca daca eu n-as mai exista, n-ar mai exista nici ea? Ce dispare atunci cand moare un om? Imaginea lui, el nu mai ramane reprezentat decat in fotografii. Stai putin, lume falsificabila, repetitie... Lumea oglinzii! Adica persoana din fata mea exista si nu exista. Doar prezenta ei ii atesta existenta, dar ea nu avea nici un scop in aceasta lume. Ea nu trebuia sa existe!

"Tu esti reflexia mea!" am exclamat.

"Ma rog, una dintre ele..." spuse ea, ca si cum spunea o mare banalitate pe care si un copil de cinci ani ar fi stiut-o.

"Si de ce imi faci asta? De ce ma chinui? Ce anume am uitat?" am intrebat-o.

"M-ai uitat pe mine. Nu mi-ai mai vorbit de mult. Trebuia sa iti atrag atentia cumva. Nici nu iti poti inchipui ce plictisitor este in spatele oglinzii! Eu am inceput sa traiesc atunci cand tu ai inceput sa vorbesti cu mine. Ma obisnuisem cu faptul ca ma considerai sora ta. Dar cand ai incetat sa-mi mai vorbesti am inceput sa mor. Am suportat cat am putut, dar pana la urma m-am hotarat sa fac ceva ca sa te pedepsesc pentru ca ai uitat de mine. Nu trebuia sa ma uiti..."

In timp ce vorbea ininta spre mine iar eu ma tot dadeam inapoi, pana am ajuns la fereastra deschisa.

"Bine, dar de ce nu mi-ai spus mai devreme ca suferi? Nu-mi puteam inchipui ca imaginile din oglinda sunt vii si pot avea sentimente."

"Nu toate, doar foarte putine, dar majoritatea nu dau importanta acestui lucru, se multumesc sa stea si sa priveasca cum omul traieste, imbatraneste si moare... Sunt atat de patetice... Eu am decis ca vreau mai mult decat o banala existenta in spatele oglinzii. Vreau o viata adevarata."

"Nu, vrei viata mea!" i-am spus.

"Ai auzit de creatia care isi ucide creatorul, nu?" continua ea.

"Da, dar in cazul acesta vei muri si tu. Nu intelegi? Tu existi pentru ca eu exist. Daca mor eu, mori si tu."

"Eu nu vreau sa te omor, doar sa iti distrug spiritul..."

"Spuneai ca amandoua gandim acelasi lucru. Asta inseamna ca daca imi distrugi spiritul il distrugi si pe al tau. Orice ai face nu poti castiga. Esti legata de mine pe viata. Atata vreme cat eu traiesc, si tu traiesti. Eu nu ma tem de moarte, dar cred ca tu da..."

Am vazut cum zambetul i-a pierit de pe buze si cu privirea plina de ura s-a repezit la mine si si-a inclestat degetele in jurul gatului meu.

Am deschis cu greu ochii si l-am vazut pe Sean aplecat deasupra mea. Ce se intamplase? Cazusem de la etajul al zecelea al spitalului pe prelata unui camion. Dormisem trei zile. Nimeni nu-si explica cum ajunsesem la spital si ce cautam acolo. I-am povestit lui Sean ce se intamplase, dar nu m-a crezut, mi-a spus ca am visat. El nu se intalnise cu nici o varianta malefica a mea, nu cazuse pe scari, si pe peretele lui din living nu scria nimic. Bryan spunea acelasi lucru, ca nu ma vazuse de vineri de la pranz, cand ii cerusem voie sa plec mai devreme. Singurul lucru ciudat era ca imi gasisera pardesiul rosu intr-un salon de la etajul cinci. I-am intrebat daca mai era cineva cu mine cand m-au gasit si mi-au raspuns ca eram singura. Poate ca visasem...

Peste doua zile am plecat acasa. Cand am intrat in apartament am gasit pe podeaua din hol hainele cu care fusese ea imbracata, inclusiv halatul de asistenta, acoperite cu cioburi. Asadar nu visasem, iar ea se intorsese in oglinda. M-am aplecat asupra resturilor si imaginea mea s-a reflectat in zecile de ramasite. Intr-una dintre ele mi s-a parut ca ii zaresc chipul. I-am zambit. A doua zi am mers cu Sean si am pus o oglinda noua in rama de argint. De atunci ii zambesc in fiecare zi reflexiei mele si uneori chiar vorbesc cu ea, dar numai cand sunt singura, sa nu creada cineva ca sunt nebuna. Doar Albert se uita cateodata curios la mine, dar el e un biet motan, nu poate sa inteleaga... Sau, mai stii? Dupa intamplarea cu "dublura" mea, cum ii spunea Bryan uneori, cand ma tachina, ar trebui sa fiu atenta si cu motanul...

(c) Jersey Girl, 2004