Cand mi-am auzit numele m-am desprins cu greu de pe scaun. Ma simteam ca in scoala generala, cand eram chemata in fata clasei sa spun lectia. Bineinteles ca nu mi se intamplase niciodata sa nu o stiu (bine, recunosc, o singura data la fizica, am luat un 4 si m-am invatat minte) dar oricum mi se parea un mod barbar de a testa cunostintele unui elev…
De parca nu ar fi fost de ajuns stolul de fluturi care mi se agita in stomac de cateva ore, acum aveam si o turma de dinozauri. Ma rugam sa se intample ceva ingrozitor, cum ar fi sa se desfaca podeaua si sa ma inghita, sau sa ma rapeasca extraterestrii. De fapt imi era mai mult teama sa nu mi se faca rau si sa lesin in fata tuturor. Simteam deja cum imi creste tensiunea si incep sa imi zvacneasca tamplele. Nu emotiile in sine ma ingrozeau , ci modul in care reactionam din cauza lor. Cand am ajuns in fata imi simteam gura uscata si am luat o inghititura din paharul cu apa care fusese pregatit pentru mine. Stiam ca esti acolo, in primul rand, privindu-ma. Incercam cu greu sa nu ma uit la tine, dar parca iti simteam privirea arzandu-ma. Pe ecranul din dreapta mea se intindea mare primul slide al prezentarii. Toata lumea astepta. Atunci mi-am dat seama… Mi-am amintit cat de mult muncisem sa ajung in acel punct si cat de mult insemna munca mea pentru mine. Nu puteam rata momentul doar pentru ca viata mea personala era un dezastru. Pana la urma eram o profesionista in domeniul meu. Am tras adanc aer in piept si am trecut la treaba…
“Pentru o clipa am crezut ca o sa trebuiasca sa chemam o ambulanta”, mi-a zis George cand m-am intors la locul meu. “Erai alba la fata…”
De fapt inca simteam cum imi tremura mainile. Dar nu din cauza emotiilor. O stare nervoasa pusese stapanire pe mine si stiam exact ce o provoca: prezenta ta. Cum pana atunci fusesem prea absorbita de prezentare, acum ca totul trecuse mintea mea constientiza socul aparitiei tale, si impreuna cu ea intregul meu corp.
“Foarte interesante proiectele tale”, imi spuse Stavros la iesirea din sala. “Abia astept sa le vad puse in practica. As vrea sa discutam despre ele mai pe larg diseara, la petrecere. Sper ca ne onorezi cu prezenta…”
Am dat din cap afirmativ si am incercat sa plec cat mai repede de langa el, de langa tine… Dar tu m-ai prins de mana.
“Esti ok?” m-ai intrebat.
Mi-am tras mana si fara sa iti raspund m-am indreptat catre lift. Cand am intrat in camera m-a izbit mirosul puternic al garoafelor. Am luat amandoua vazele si le-am scos pe hol. Nu voiam sa le mai vad sau sa le mai simt mirosul. Dupa ce am inchis usa am simtit un nod in gat si m-am prabusit pe pat plangand in hohote. Clacasem. Nu mai plansesem de aproape doi ani de zile, de cand plecasei, si iata ca acum o faceam din nou, nu as fi crezut vreodata ca revederea ta imi va face atat rau. Imi dadeam seama ca inca te iubesc (dar oare ma indoisem vreo clipa de acest lucru?) si aceasta imi provoca o mare durere, aproape inexplicabila. Poate din cauza ca in mintea mea tu ar fi trebuit sa fii la Tokyo, nu in Grecia, poate din cauza ca realizam ca in ultimii doi ani de zile traisem intr-o mare minciuna. Il minteam pe Mihnea si ma amageam pe mine insami ca sunt fericita. Ce era de facut? Am adormit plangand si adancita in ganduri. Cand m-am trezit era ora opt. Doar o ora pana la petrecere. M-am ridicat cu greu din pat si m-am dus sa ma demachiez. Rimelul mi se intinsese pe fata, parca eram Courtney Love dupa o noapte de betie….
In minte imi persista amintirea sarutului pe care mi-l dadusei mai devreme. Cat de mult imi dorisem acel sarut si cat de tarziu venise…
Nu prea aveam chef de petrecere, dar trebuia sa merg. Dusul ma mai linistise iar acum incercam sa imi aleg hainele potrivite. A doua zi trebuia sa ma cazez la Atalos, asa ca ar fi trebuit sa imi fac si bagajele, probabil aveam sa ma intorc tarziu in camera si nu as mai avea timpul si nici cheful necesar. Cateva batai in usa mi-au intrerupt cautarile. Mi-am infasurat halatul de baie mai strans in jurul corpului si m-am dus sa deschid.
“Sa inteleg ca ti-ai schimbat gusturile florale in ultima vreme?” m-ai intrebat, aratand spre garoafele care se aflau inca pe hol.
Intr-o fractiune de secunda obrazul tau facea cunostinta cu palma mea, intr-un mod nu tocmai placut…
“Ok, probabil ca meritam asta…” ai spus, frecandu-ti usor obrazul. “Vad ca ai ramas la fel de apriga. Pot sa intru?” Dar deja pasisei inauntru.
“Hm, tipic…” am bombanit eu. “Pot sa te impiedic sa intri?” te-am intrebat.
“Nu.” ai raspuns, inchizand usa in urma ta.
“Atunci de ce mai intrebi?”
“Din politete…”
“Ha, tu politicos? Asta-i un oximoron, puiule…”
“Hm, nu te-ai schimbat deloc…”
Ma aplecasem sa iau hainele pe care le aruncasem pe un fotoliu, asa ca nu stiam daca faci referire la prezenta mea de spirit sau la altceva…
“Nu fii magar!” am replicat instantaneu.
“Ma refeream la faptul ca esti la fel de ‘ordonata’ ca ultima oara cand ne-am vazut, scumpo” ai raspuns, pe un ton vadit ironic.
Am zambit usor, fara sa ma vezi. Parea ca eram noi doi, cei din trecut, ca nimic nu se schimbase… Din pacate, se schimbasera o gramada de lucuri.
“Deci, ce vrei?” te-am intrebat.
“Sa vorbim.”
“Despre?”
“Noi…”
“Care voi?”
“Vreau sa spun desre noi doi: tu si eu.”
Poftiiiim?!
“Stai putin, nu exista nici un ‘noi’” te-am repezit eu.
“Intocmai…”
M-am asezat pe marginea patului si te priveam ca un nebun. Pentru ca exact asa pareai in acel moment. Aveai o stralucire in ochi pe care nu o mai observasem inainte si spuneai lucruri absolut lipsite de sens.
“Vreau sa spun ca ar fi trebuit sa existe un ‘noi’” ai continuat.
“OK, in caz ca suferi cumva de pierderea temporara a memoriei, iti amintesc ca nu eu sunt cea care a plecat la Tokyo si ti-a lasat un bilet in care iti spunea ca te iubeste, dar pleca sa fie cu altcineva… Din nou un oximoron, vad ca te pricepi foarte bine la asta… Apropos, ce mai face Oana?”
“Bine, e in luna de miere in Caraibe”, ai raspuns, asezandu-te in fotoliul pe care il eliberasem mai devreme.
Luna de…
“Cee?!”
“Da, ne-am despartit acum opt luni si saptamana trecuta s-a casatorit cu directorul unei banci” ai continuat calm.
“Si, tu esti ok?” te-am intrebat, incercand sa par ingrijorata, in timp ce in sufletul meu incepuse sa se faca lumina.
“Cum nu se poate mai bine. Job nou, viata noua… Am avut opt luni la dispozitie sa ma gandesc la ce vreau sa fac si pentru inceput vreau sa repar greselile din trecut.”
Te-ai ridicat din fotoliu si te-ai asezat langa mine, luandu-mi mainile intr-ale tale.
“Singura si cea mai mare greseala a mea a fost ca am plecat de langa tine. M-am purtat ca un las, am ales calea cea mai comoda si nu am luptam pentru ceea ce voiam cu adevarat. Dar acum vreau sa fac lucrurile asa cum trebuie. Ce zici, esti dispusa sa risti? Stavros vrea sa iti propuna un post aici, in Atena…”
Deja nu mai puteam asculta ce spui, cuvintele treceau parca pe langa mine. Imi reveneau in minte gandurile de mai devreme. Doi ani de zile de minciuni, de prefacatorie, de care acum in sfarsit aveam ocazia sa ma eliberez. Dar puteam oare sa iert? Sa trec cu vederea? Si cu ce pret? Cine avea sa sufere de data asta, daca nu Mihnea… M-am ridicat si m-am dus la fereastra. In departare de inaltau coloanele Parthenonului, martore a secole de istorie. Of, daca ar fi fost atat de simplu…
“In… in cele opt luni dupa ce tu si Oana v-ati despartit, a mai fost cineva?” am intrebat eu fara sa te privesc. N-as fi putut sa ma uit in ochii tai albastri si sa vad ca minti. Ochii intotdeauna te tradau si eu imi dadeam seama.
Raspunsul intarzia sa vina. Am inchis ochii si m-am lasat mangaiata de briza usoara ce adia prin fereastra deschisa. Deodata ti-am simtit bratul inconjurandu-mi mijlocul. M-ai intors usor catre tine si mi-ai cuprins fata in palme.
“Ba da, a mai fost cineva…” ai raspuns. ”Cineva care a insemnat foarte mult pentru mine si la care ma gandesc in fiecare zi.”
Simteam ca nu pot sa ascult mai mult. Am incercat sa plec insa mi-ai imobilitaz mainile.
“Te rog…” am soptit.
“Iar acea persoana” ai continuat raspicat “se afla acum in fata mea. Si nu o voi lasa sa plece oricat ar incerca. Pentru ca din momentul asta este numai si numai a mea…”
Am izbucnit intr-un hohot de plans si mi-am ascuns fata la pieptul tau. M-ai strans in brate si m-ai mangaiat usor pe ceafa, apoi ai desfacut clama cu care imi prinsesem parul si ai inceput sa iti treci degetele prin el, ceea ce ma linistea enorm. Mi-am sters lacrimile cu maneca halatului de baie, de altfel singura piesa de vestimentatie care o aveam pe mine, si mi-am ridicat privirea catre tine. Ma priveai zambind. Mi-am petrecut bratele in jurul tau si te-am strans puternic, de teama parca sa nu dispari, sa nu pleci de langa mine, sa nu te pierd din nou. Dupa cateva minute cat am stat imbratisati m-ai indepartat usor. Mi-ai ridicat barbia cu doua degete si m-ai sarutat apasat, asa cum o facusei si mai devreme. De data asta nu te-am mai respins insa, dimpotriva, as fi vrut sa ramanem asa pentru totdeauna, imbratisati, sarutandu-ne, cu templul zeitei Atena martor al iubirii noastre.
In seara aceea nu am ajuns la petrecere.
“Hai sa ramanem aici” ai soptit si m-ai luat in brate, asezandu-te apoi cu mine cu tot pe unul din sezlongurile de pe balcon.
Propunerea ta era atat de tentanta incat abia voiam sa ii dau curs, insa erau anumite lucruri de lamurit care nu mai suportau amanare. De trei zile ne aflam in Santorini. Stavros ne pusese la dispozitie unul din avioanele lui particulare care acum ne astepta pe aeroportul din Thira pentru a ne duce inapoi la Atena, de unde eu urma sa ma intorc in Bucuresti.
“Nu-i asa ca vii inapoi?” m-ai intrebat, sarutandu-ma usor pe gat si strecurandu-ti mana pe sub marginea camasii, care imi ajungea pana la jumatatea pulpei.
“Daca o sa continui asa s-ar putea sa nici nu mai plec” am chicotit eu.
“Nici nu vreau sa pleci…”
“Trebuie. O sa pun toate lucrurile in ordine si in doua saptamani sunt inapoi” am spus eu.
“Doua saptamani?!” ai exclamat. “Asta e o vesnicie…”
“O sa treaca repede, ai sa vezi…” am incercat sa te linistesc, desi acelasi sentiment il aveam si eu.
“Te-ai gandit cum ii zici lui Mihnea?”
“Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Si pentru mine si pentru el… Desi cred ca o sa ma urasca enorm dupa aceea…”
Te-ai ridicat brusc, tinandu-ma inca in brate, si te-am prins cu bratele strans dupa gat, temandu-ma sa nu ma scapi.
“Mai avem inca doua ore, hai sa ne mai plimbam o data pe plaja…”
- Sfarsit -
(c) Jersey Girl 2007
No comments:
Post a Comment