Dublura

Uneori viata pare un vis reflectat intr-o oglinda...

Ii simteam degetele apasandu-mi gatul din ce in ce mai tare si strangandu-ma ca intr-un cleste. Ochii ei plini de ura imi aruncau scantei de foc. Erau aceiasi ochi pe care ii vedeam in fiecare zi, pe care ii cunosteam de o viata, dar care acum imi pareau straini. Eram pe jumatate aplecata afara pe fereastra, incercand cu disperare sa ma eliberez din stransoarea ei de fier, dar nu reuseam deloc. Abia mai puteam respira... Deodata am simtit cum imi fuge podeaua de sub picioare si cum ma prabusesc in gol. Pierdusem orice speranta de a mai scapa, asa ca m-am agatat puternic de bratele ei si am tras-o dupa mine in cadere. In ochii ei am vazut cum furia si ura se transforma in disperare. Acum ii era frica. Stia ca o data cu mine va muri si ea... Fara sa imi dea drumul, mainile ii alunecara rapid in jurul umerilor mei si ma cuprinse strans intr-o imbratisare. "Iarta-ma", imi sopti la ureche cu o voce stinsa. Nu-mi venea sa cred. Oare tuturor fiintelor le era frica de moarte? Chiar si celor care de fapt nici nu trebuiau sa existe, care nu isi aveau locul in aceasta lume?

Eu nu ma temeam de moarte, inca din prima zi, de cand ma nascusem, moartea facea parte din viata mea. Sora mea geamana murise in momentul nasterii. De aceea inca din copilarie fusesem fascinata de oglinzi. De fiecare data cand ma priveam in una credeam ca este sora mea geamana si ii vorbeam. Ii povesteam tot ce facusem, si parca nici nu realizam ca imaginea din oglinda imi copia intocmai gesturile. Parintii mei s-au chinuit pana pe la patru ani sa ma convinga ca de fapt cea din oglinda eram eu, nu sora mea. Chiar si dupa aceea fascinatia mea pentru oglinzi ramasese prezenta. Ma trezeam stand clipe in sir in fata oglinzii, privind parca undeva dincolo de ea. Cu "sora" mea nu mai vorbeam, cu toate acestea aveam uneori senzatia ca este aproape de mine. Imi placea sa cred ca s-a transformat intr-un inger si ma vegheaza...

Citisem la un moment dat intr-o carte ca ingerul este lumea adevarata a omului, Natura sa perfecta care il asteapta, dar a carei permanenta celesta, deja atinsa, il dirijeaza si il sustine, fara incetare, in timpul exilului sau. Ingerul este esenta sa implinita. Ingerul nu e doar un alter-ego ocrotitor, ci Dublul celest al sufletului, apusul transcendent al eului terestru. Sau sa spunem ca este si, in acelasi timp, nu este altul. Ceva ca un "Eu la persoana a doua". Ingerul, fiinta de lumina, e geamanul divin care isi asteapta jumatatea terestra la inceputul drumului initiatic. Putea fi vorba nu de juxtapunerea a doua realitati distincte (omul si ingerul sau), sau de eventuala resorbtie a uneia in cealalta in sanul uniunii mistice sau in moarte, ci chiar misterul ontologic al lui Doi, care totusi ramane Doi, intr-un Unic.

Sora mea "traia" prin mine. Initial Unu devenise Doi, pentru ca apoi sa fie iar Unu. Dar un Unu incomplet. Simtisem mereu ca lipseste o parte din mine, aveam parca un gol in suflet...

Treptat, aceste preocupari din copilarie si adolescenta au inceput sa dispara o data cu varsta. Dupa terminarea facultatii am primit un post la o firma irlandeza de relatii publice si m-am mutat la Dublin. Locuiam acolo deja de trei ani. Intr-o zi, in vreme ce ma plimbam cu Sean, prietenul meu, am intrat intr-un anticariat din Smithfield Village, in cautarea unui cadou pentru prietenii nostri Kian si Anna, care urmau sa se casatoreasca peste o luna. Imi placeau anticariatele, fiecare obiect avea propria lui poveste, din pacate nici unul nu putea vorbi... Cine stie carui scriitor, conte sau duce ii apartinuse o anume calimara din argint sau ce doamna din inalta societate manuise cu gratie fragilul evantai din fildes... Imi placeau obiectele vechi, imi dadeau senzatia ca tin istoria in mana, ca pot stapani timpul, calatorind in trecut dupa bunul plac.

La un moment dat privirea mi s-a oprit asupra unui tablou din care imi zambea o tanara frumoasa cu ochii negri si buzele sangerii. Un zambet enigmatic ca al Monalisei. L-am intrebat pe vanzator cine este tanara din tablou si spre marea mea uimire mi-a raspuns ca tabloul este de fapt o oglinda. O oglinda? Sean a inceput sa rada de mine, intrebandu-ma in gluma cat timp trecuse de cand ma privisem ultima oara intr-o oglinda. Ce amuzant... O faceam in fiecare zi, dar acum nu eram eu in oglinda aceea. Imi cunosteam chipul mai bine decat oricine, dar aceea nu era reflexia mea! Ochii aceia erau plini de rautate, de ura, cu siguranta nu eram eu. Imaginea din oglinda ma speria. Vazand ca nu mai plecam din fata oglinzii, Sean hotari sa mi-o cumpere, spunand ca s-ar potrivi perfect pe holul din apartamentul meu. Recunosc ca avea dreptate, dar nu ma simteam in largul meu gandindu-ma ca voi vedea in fiecare zi chipul acela, care, insist, nu era al meu, insa nu-i puteam spune lui Sean ca ma ingrozeste oglinda, m-ar fi considerat sigur nebuna. Cum poate sa-i fie cuiva frica de o oglinda inofensiva? Nici nu il puteam refuza, pentru ca sigur s-ar fi suparat. Asadar m-am intors acasa fara vreun cadou pentru Kian si Anna, dar cu o oglinda ciudata.

Impachetata cum era, am lasat-o langa masuta din hol si am incercat sa uit de ea. Aveam de lucru la un proiect pentru un client important al firmei si apoape uitasem de ea, pana spre seara, cand am inceput sa simt o ciudata apasare pe piept si ceva parca ma indemna sa ma duc in hol. Ajungand acolo am vazut pachetul invelit in hartie maro si mi-am amintit ce se intamplase in magazin. M-am simtit umilita la gandul ca ma speriase o oglinda, asa ca am dat jos de pe perete tabloul cu anemone, am rupt hartia si am pus oglinda in locul tabloului. Imediat ce m-am privit in ea m-am dat un pas inapoi. Acelasi chip de o frumusete diabolica ma privea din cadrul ramei argintii. Ochii negri puternic conturati cu dermatograf si buzele rosii schitau un zambet ironic. Categoric, nu eram eu. Ma demachiasem de cateva ore. Si oricum, nu era genul meu de machiaj... Atunci mi-a venit ideea sa apelez la vechile trucuri pe care le vedeam in filme. Mi-am atins obrazul cu mana, reflexia din oglinda a facut acelasi gest. Mi-am scuturat parul, aceeasi reactie. Am scos limba, m-a imitat. Incepusem sa ma simt ca o idioata si am izbucnit in ras. Nu, totul trebuia sa fie doar in mintea mea, Sean de ce nu vazuse nici o diferenta? Brusc, Albert, motanul meu birmanez, mi-a sarit in brate si m-am oprit din ras. Reflexia a continuat sa rada cateva secunde si s-a oprit. Acelasi zambet malitios... Eram obosita, asta era clar. Nu dormisem de vreo doua nopti, asa ca incepusem sa am vedenii. Mi-am facut un dus si m-am imbracat in pijama. Indreptandu-ma spre dormitor am trecut prin hol, unde am simtit un usor miros de mosc. Nu i-am dat importanta, m-am dus sa ma culc.

Eram atat de obosita incat am adormit imediat. M-am trezit pe la zece dimineatacu un dezastru de nedescrisin camera. Hainele si pantofii erau aruncate vraiste pe podea, fotolii si birou. M-am speriat, crezand ca cineva intrase in apartament in timp ce eu dormeam. Am verificat cu grija celelalte camere, care erau in perfecta stare, spre deosebire de dormitorul meu, dar nu am gasit pe nimeni. Am mers apoi la usa de la intrare. Era incuiata. Privirea mi s-a oprit apoi asupra oglinzii. De data aceasta chipul care ma privea era al meu, fara indoiala. Cu parul ciufulit si urme de la perna pe fata, eram chiar eu. Care va sa zica totul fusese doar o inchipuire, nu era nici un chip malefic in oglinda mea. Adormit poate, dar malefic nu... Atunci poate ca si dezastrul din dormitor era tot o inchipuire? Din pacate totul era la fel ca mai devreme, ceea ce m-a pus pe ganduri. Cine putuse sa faca toate astea daca nu intrase nimeni?

Eu sigur nu eram somnambula. Am inceput sa strang hainele si sa le pun la locul lor. Cand am terminat am observat ca lipseau cateva lucruri: rochia neagra pe care o purtasem la petrecerea de Craciun de la firma, o pereche de ciorapi, un set de lenjerie intima, o pereche de pantofi negri si pardesiul rosu. Cineva se imbracase pentru a iesi. Dar cine? Cu siguranta o femeie. Si cum iesise? Cheile de rezerva... Nimeni nu le-ar fi gasit unde le tineam. M-am dus glont in bucatarie, am deschis dulapul si am luat cutia de cafea. Era goala. Bineinteles, deoarece nu beam cafea. Dar nici cheile nu erau acolo... Dar cum era posibil? Nimeni in afara de mine nu stia unde le tin. Am simtit din nou aceeasi apasare de seara trecuta si o stare de neliniste m-a cuprins. Nu intelegeam. De ce a incuiat usa dupa ce a plecat, oricine ar fi fost, dar mai ales cum intrase? Toate geamurile erau inchise, iar usa nu era fortata...

Ar fi trebuit sa anunt politia. In schimb, am format numarul lui Sean. Era sambata, trebuia sa fie acasa. Suna ocupat. Am incercat sa-l sun pe mobil, era inchis. M-am imbracat si am plecat spre el. Pe drum mi-am amintit ca uitasem sa-i dau de mancare lui Albert. Ce mama o sa fiu daca imi neglijez pana si pisica! Bine, avand in vedere circumstantele, era scuzabil... Am apasat brusc pedala de frana pana la podea si masina s-a oprit cu un scartait de roti ingrozitor. Prea ocupata cu gandurile mele nu observasem trecerea de pietoni si femeia cu pardesiu rosu decat in ultimul moment. Ciudat, pardesiul era identic cu cel care disparuse din garderoba mea... M-am uitat dupa femeie, dar se pierduse deja in multime. Claxonul masinii din spate m-a trezit din visare. Am parasit Victoria Quay facand stanga pe Steven's lane, apoi din nou stanga pe Bow Lane, si imediat dreapta pe James's Street. Locuind deja de ceva vreme in Dublin ma obisnuisem cu condusul pe partea stanga, dar nu si cu volanul in dreapta. Aveam senzatia ca totul era o reflectare in oglinda a normalului, care pentru mine insemna volanul in stanga si condusul pe partea dreapta.

Spre deosebire de aceste obiceiuri ciudate, un lucru care imi placea la irlandezi erau cartierele resedinta. Traiesti in capitala si totusi orasul este departe. Aici, in cartierele resedinta e liniste, e calm, viata se petrece molcom, prieteneste, dintr-o gradina intr-alta, pe terase largi, cu fotolii fine, unde ceaiul se desfata langa prajiturelele de casa. Aici prieteniile sunt vesnice, ele leaga fiecare moment al vietii de la nastere pana la moarte si se asaza la poarta fiecarei case ca un scut impotriva relei credinte si a uratului. In atmosfera asta atat de placuta te destinzi si uiti ca vii de la portile Orientului, acolo unde prietenia iti fixeaza ore de audienta, se vinde si se cumpara pe momente prielnice si pe galbeni. Din prieteni si buna credinta irlandezii isi deschid viata ca o carte in fata ta, te invata sa intelegi istoria, sinceritatea si hotararea...

Mare mi-a fost mirarea cand am vazut doua masini de politie in fata casei lui Sean. Am oprit masina si am coborat speriata. Vrand sa intru in casa am fost oprita de un ofiter. I-am spus ca sunt logodnica celui care locuia acolo si am cerut sa aflu ce se intamplase. M-a lasat sa intru, cu conditia sa nu ating nimic (n-avea nici un rost, deoarece amprentele mele erau in toata casa) si mi-a spus ca unul dintre vecini auzise zgomote ciudate spre dimineaza si vazuse pe cineva parasind in fuga casa. Anuntase politia si cand aceasta sosise il gasisera pe Sean cazut la capatul scarilor. Ambulanta il dusese la spitalul St. Patrick's. Am simtit ca ametesc si m-am prabusit intr-un fotoliu. Cand am ridicat privirea am zarit ceva scris pe perete. Literele aratau ciudat. Nu imi dadeam seama de ce, cand deodata am realizat despre ce era vorba. Am privit instinctiv in oglinda de pe peretele din dreapta si am putut citi urmatoarele cuvinte: DE CE M-AI UITAT? O SA PLATESTI.

"Domnisoara, va simtiti bine?" m-a intrebat ofiterul de mai devreme.

"Nu", i-am raspuns. "Cine a scris asta?"

"Probabil persoana care l-a impins pe domnul Matthews pe scari. Stiti cumva ce scrie?"

"Da, este in romana. Scrie 'De ce m-ai uitat? O sa platesti'."

"Vorbiti limba romana?"

"Bineinteles, sunt romanca."

A iesit cateva secunde. Cine putea scrie asta? Nu cunosteam pe nimeni din Romania aici. Stiu ca erau multi romani, dar de ce sa aiba cineva ceva cu Sean? Sau cu mine? Ofiterul se intoarse insotit de un detectiv.

"Domnisoara, recunoasteti rujul acesta?" m-a intrebat detectivul.

"Da, este al meu."

Evident, ramaneam la Sean adesea si era normal sa am cateva lucruri la el.

"Domnisoara, o sa va rog sa ma insotiti la sectie", m-a anuntat detectivul.

"Sunt cumva arestata?" l-am intrebat.

"Nu", mi-a raspuns. "Dar corespundeti descrierii persoanei pe care vecinul victimei a vazut-o parasind locuinta azi dimineata. Am vrea sa va punem mai multe intrebari. Daca vreti, va puteti chema avocatul."

Nu aveam avocat. Si apoi era absurd. Cum puteam sa fiu banuita? Cu siguranta vecinul se inselase, ma mai vazuse si inainte si poate memoria ii juca feste. Si apoi, si in casa mea patrunsese cineva... Trebuia sa o sun pe Anna sa-i dea de mancare lui Albert.

"Albert!" am exclamat eu cand motanul mi-a sarit in brate. "Ce faci? Cum ai ajuns aici?"

"E pisica domnului Matthews, nu?" m-a intrebat detectivul.

"Nu, este pisica mea. Si trebuia sa fie la mine in apartament, nu stiu cum a ajuns aici..."

Ma aflam la sectia de politie de trei ore. Mi se luasera amprentele, "doar o chestiune de rutina, trebuie sa le comparam cu cele gasite in casa domnului Matthews", imi spusese ofiterul. Ce ciudat mi se parea cand ii spunea "domnul Matthews", parca vorbea de cineva pe care nu-l cunosteam, o fiinta abstracta, si nu de Sean al meu, cel concret, care in momentul acela probabil zacea inconstient pe un pat de spital si eu nu puteam face nimic.

Aflasem deja ca usa casei lui Sean nu fusese fortata, ceea ce conducea la ideea ca Sean o cunostea pe agresoare (politistii erau ferm convinsi ca era vorba despre o femeie). Le-am spus ce se intamplase in apartamentul meu si au trimis un echipaj sa verifice. Personal, simteam ca o iau razna... Eram supusa unui sir continuu de intrebari care se repetau la nesfarsit: daca stiam pe cineva care avea motive sa il atace pe Sean, cum mergea relatia noastra, daca ne certasem de curand, ce facusem in ziua precedenta... Si nu imi spuneau clar daca eram sau nu acuzata. Ma verificasera deja la Departamentul de Afaceri Externe, aflasera ca ma aflam legal in tara, ca nu aveam cazier... Pe partea asta lucrurile erau in favoarea mea. Insa faptul ca nu aveam un alibi pentru noaptea precedenta, ca vecinul lui Sean descrisese o persoana care semana cu mine, ca Albert ajunsese intr-un mod misterios acasa la Sean, inclinau balanta in defavoarea mea.

Ramasesem singura in camera de interogatoriu. Insa nu ma arestasera, deci eram libera sa plec oricand. Dar nu aveam nimic de ascuns, asa ca nu m-am miscat de pe scaun. Deodata un sentiment de neliniste m-a cuprins. Am privit in imensa oglinda de pe peretele din stanga mea, care nu era tocmai o oglinda propriu-zisa. Pe partea cealalta era geam. O vazusem in atatea filme, dar niciodata nu-mi imaginasem ca voi ajunge de aceasta parte a ei. Oare cine se afla de cealalta parte a oglinzii? Pentru ca de data asta chiar exista o "cealalta parte a oglinzii". Mi-am amintit dialogurile mele din copilarie cu "sora" mea din oglinda si cum, la un moment dat, incercasem sa zgarii oglinda in speranta ca voi putea face o gaurica prin care sa privesc si sa vad ce se afla dincolo. Atunci tata a dat oglinda jos si mi-a aratat ca in spatele ei era doar peretele si ca ea nu era decat o bucata mare de geam argintat. Ce dezamagita fusesem... Speram sa pot trece si eu prin oglinda precum Alice, intr-o lume fantastica unde domneste o regina din carti de joc, care are ca sfetnic un iepure mare, alb si isteric...

M-am ridicat de la masa si m-am apropiat de oglinda. Am incercat sa privesc prin ea, dar in zadar. Era ca si cum as fi incercat sa privesc printr-un zid, fara sa fiu Superman. Dar simteam ca de partea cealalta a oglinzii, in camera alaturata, se afla ceva care putea explica tot ce se intamplase. Am deschis usa, insa in cadrul ei m-am intalnit cu detectivul care ma interoga. I-am spus ca voiam un pahar cu apa si am dat sa ma intorc la masa, moment in care mi s-a parut ca zaresc cu coada ochiului o silueta rosie trecand in fuga prin spatele lui. Acelasi miros de mosc pe care il simtisem cu o seara inainte in holul apartamentului...

Atunci mi-a sunat mobilul. Detectivul mi-a facut semn sa raspund. Era seful meu, Bryan, voia sa stie daca ma simt bine si daca nu cumva m-am razgandit. Nu intelegeam ce vrea sa spuna. Mi-a zis ca in urma cu doua ore fusesem la el acasa si ii spusesem ca imi dau demisia pentru ca vreau sa ma intorc acasa. Spunea ca eram foarte agitata si nu paream in apele mele. Era imposibil! Nu ma miscasem din camera aceea de patru ore, nu puteam fi in doua locuri deodata si pe deasupra nu aveam nici cea mai mica intentie sa demisionez. I-am spus ce patisem si l-am rugat sa vorbeasca cu detectivul. Dupa ce a ascultat ce i-a spus, acesta l-a chemat la sectie.

Cand a dat ochii cu mine mi-a spus ca arat ingrozitor. De parca era nevoie sa-mi spuna asta! Stiam ca arat ingrozitor, pentru ca ma simteam ingrozitor. Voiam sa merg la spital, sa vad cum se simte Sean, pentru ca nimeni nu voia sa-mi spuna nimic despre starea lui. Am asteptat pe hol cata vreme detectivul a vorbit cu Bryan. La un moment dat ofiterul pe care il intalnisem acasa la Sean m-a luat de brat si m-a rugat sa intru in incapere. Avea rezultatele cercetarii amprentelor. Lucrurile pareau ca se clarifica, dar se complicau din ce in ce mai mult. Bryan ii spusese detectivului ca cea care il vizitase semana incredibil cu mine, era "o reproducere foarte autentica" a mea. Un oximoron si un pleonasm intr-o singura propozitie, tipic pentru Bryan! "Dublura" mea era imbracata cu rochia neagra si pardesiul rosu care disparusera din apartamentul meu. Nu aveam nici cea mai vaga idee cine imi putea juca o astfel de festa. Se spune ca toti avem undeva in lume o dublura, cineva care ne seamana perfect. Nu stiu daca este adevarat, nu auzisem de persoane care sa se intalneasca cu dublura lor, dar daca intr-adevar aceasta era dublura mea, de ce voia sa-mi faca rau?

Bryan inaitase in gluma ipoteza ca nu cumva sa fie vorba de o clona a mea. Chiar in gluma, nu era posibil. Clonarea umana era foarte recenta. In urma cu douazeci si sase de ani stiinta nu era atat de avansata... Parca eram intr-un roman de Stephen King, unde nu mai poti deosebi realitatea de vis... Si totusi se intamplase ceva in urma cu douazeci si sase de ani. Ma nascusem eu. Si... sora mea geamana... Era singura persoana care imi putea semana identic. Da, dar murise imediat dupa nastere. Era oare posibil sa nu fi murit? Nu, asta nu era o telenovela, era realitatea. Si mesajul de pe perete cine sa-l fi scris? Fara indoiala imi era adresat mie, nu lui Sean. Si de ce era scris astfel incat sa nu poata fi citit decat cu ajutorul oglinzii?

Gandurile imi fura intrerupte de cuvintele ofiterului. Gasise un set de amprente ciudate in casa lui Sean si in apartamentul meu. Ce era ciudat era faptul ca pareau a fi ale mele, dar nu erau. Nici eu, nici detectivul nu intelegeam ce vrea sa spuna. Atunci a explicat: erau amprentele mele, dar "in oglinda". Din nou oglinda... Atunci mi-am dat seama ca totul incepuse de cand vazusem oglinda in anticariat si o adusesem acasa. Dar era practic imposibil ca o oglinda sa faca toate astea. Erau lucuri pe care doar un om le putea face. Intrebarea era "cine?".

Detectivul imi spuse ca sunt libera. Nu aveau un motiv intemeiat sa ma retina. Conditia era sa nu parasesc orasul sau tara pana nu rezolva cazul. Bryan garantase ca nu o voi face, si oricum, imi oprisera pasaportul. Primul drum pe care l-am facut dupa ce am parasit sectia a fost spre cartierul resedinta unde locuia Sean, sa-mi recuperez masina si sa vorbesc cu domnul McGuire, vecinul care vazuse cine plecase de la Sean in acea dimineata. Bryan a insistat sa ma insoteasca. Era deja seara, pe McGuire l-am deranjat de la masa, dar trebuia neaparat sa vorbesc cu el. Descrierea lui era identica cu a lui Bryan: semana cu mine si purta un pardesiu rosu. Nu ma ajuta prea mult, imi spunea ceva ce stiam deja...

"Imi place", a zis Bryan in timp ce ma conducea spre masina.

"Ce? Faptul ca o necunoscuta care imi seamana identic, imbracata cu propriile mele haine, incearca sa imi distruga viata?" l-am intrebat.

"Pai e o poveste plina de suspans!"

Era obsedat de mistere, paranormal si extraterestri. Dar era un bun prieten si cred ca in momentul de fata era singurul care ma putea ajuta fara sa ma creada nebuna.

"Mi-ai spus mai demult ca ai o sora geamana."

"Am avut. Adica trebuia sa am, a murit la nastere."

"Esti sigura?"

"Ce vrei sa spui?"

"Poate ca una din asistente a luat-o si a mintit ca a murit. Intre timp ea a aflat, e geloasa pe tine si vrea sa iti faca rau. Stii, povestea cu geamanul malefic..."

"Of, Bryan, ai vazut prea multe filme... Tatal meu a tinut-o in brate, a murit sub ochii lui..."

"Apropos de ochi, cea cu care am vorbit astazi si am crezut ca esti tu avea o privire ciudata, de-a dreptul rea as spune..."

Mi-am amintit chipul pe care l-am vazut in oglinda de la anticariat si i-am spus toata povestea. Am vrut sa merg la spital, dar Bryan a insistat sa ma duc acasa, sa mananc ceva, sa ma schimb si pe urma sa merg la Sean. Am protestat, dar degeaba. M-a asigurat ca se duce el la spital si daca e ceva grav ma suna. Pana la urma am cedat. Cand am ajuns acasa usa era deschisa. Nu se poate ca politistii sa nu fi incuiat, nu putea fi atat de neglijenti! De data asta eram chiar furioasa, am trantit usa de perete si am intrat tipand ca oricine ar fi ar face bine sa se arate, ca sa terminam cu toata povestea. Din bucatarie a iesit tacticos Albert. Cat ma bucuram sa-l vad! L-am ridicat in brate si l-am strans la piept. Mangaindu-l am descoperit la gatul lui legata o panglica cu un biletel. L-am desfacut si am vrut sa-l citesc. Acelasi scris de pe peretele lui Sean. M-am asezat in fata oglinzii cu biletul spre ea: SPITAL. I-am dat drumul lui Albert din brate si am iesit in fuga. Sean era in pericol.

Nici nu stiu cum am condus pana la spital. Am intrebat-o pe asistenta in ce salon se afla Sean si am urcat intr-un suflet pana la el. L-am gasit pe Bryan inconstient langa pat. Pe scaun se afla pardesiul rosu. Am iesit din salon si am vazut o asistenta care se indeparta. Am strigat dupa ea si a intors capul, zambindu-mi ironic. Era EA. A iesit pe usa de serviciu si a urcat scarile. Am urmat-o strigandu-i sa se opreasca. A inceput sa rada strident si a iesit pe usa de la etajul zece. Cand am ajuns disparuse. Am inceput sa o caut prin fiecare salon, pana am ajuns intr-unul neocupat, cufundat in intuneric. La lumina care patrundea de pe coridor mi s-a parut ca vad ceva miscandu-se in dreapta. Am inaintat si am vazut ca era doar reflexia mea intr-o oglinda. Brusc, usa s-a inchis in urma mea si neonul din incapere s-a aprins. M-am intors si in fata mea statea ea. Cea pe care o vazusem in oglinda de la anticariat, cea care ii pacalise pe Sean si pe Bryan. In sfarsit ma puteam confrunta cu ea, puteam afla cine este si de ce facea toate astea. Semana perfect cu mine, dar nu eram eu. Nici nu era o inchipuire, era reala. Nici nu putea fi sora mea, pentru ca o fantoma nu ar avea nevoie de chei ca sa deschida o usa, nici nu ar trebui sa imprumute hainele altora. Poate ca totusi eram eu, un fel de proiectie astrala sau ceva asemanator. Poate ca eram eu din alta dimensiune. Poate ca exista undeva o falie intre dimensiuni...

"Ai inceput sa gandesti ca Bryan", imi spuse ea. "Stiam eu ca natangul ala nu e bun de nimic..."

De unde stia ce gandesc?

"Pentru ca si eu gandesc acelasi lucru", imi raspunde, fara ca eu sa fi rostit intrebarea cu voce tare. "Gandurile tale sunt si ale mele."

"Adica tu esti eu?" am intrebat-o.

"Poate ca tu esti eu. La asta nu te-ai gandit?"

"Vrei sa spui ca tu si eu suntem una si aceeasi persoana?"

"Aproximativ, dar nu chiar..." imi raspunse ea enigmatic.

Ceva cam ca diferanta lui Derrida...

"Vad ca asta nu ai uitat", spuse ea.

"Atunci ce am uitat?" am intrebat-o.

"Doar nu crezi ca o sa-ti spun asa usor!"

"Macar da-mi un indiciu."

"Bine... Sa spunem ca tu esti obiectul si eu sunt semnul. Ceea ce este insa paradoxal la noi doua este ca in momentul in care obiectul apare, el concureaza semnul, acesta exercitandu-si functia numai ca al obiectului. In schimb, semnul trebuie sa aiba radacini suficient de temeinice in obiect, pentru ca sa aiba puterea de a evoca acest obiect in absenta lui."

Despre ce naiba vorbea? Cuvintele ei imi pareau cunoscute, de parca le mai auzisem undeva...

"Scumpo, concentreaza-te..." imi spuse ea, facand un pas spre mine. Instinctiv, m-am dat un pas inapoi. "Te gandeai mai devreme la diferanta. Erai pe drumul cel bun... " continua ea. "Dupa cum spunea Derrida, diferanta nu este niciodata prezenta, este totdeauna un proces, o tensiune intre doua forte care submineaza posibilitatea metafizica de a exista central."

"Diferanta exista, dar in acelasi timp nu exista..." m-am trezit vorbind.

"In sfarsit!" a exclamat ea. "Deci, cine sunt?"

"Diferanta" e "diferenta", scrisa cu "a" in loc de "e". Scrierea... semnul... urma... Scrierea... Platon spunea ca scrierea este limbajul care isi ucide tatal, este un limbaj bastard al unei lumi falsificabile. Scrierea inseamna repetitie, absenta, pierdere, moarte... Derida spunea "moartea mea este inscrisa in tot ce scriu". Moartea inseamna absenta. Sa zicem ca daca eu n-as mai exista, n-ar mai exista nici ea? Ce dispare atunci cand moare un om? Imaginea lui, el nu mai ramane reprezentat decat in fotografii. Stai putin, lume falsificabila, repetitie... Lumea oglinzii! Adica persoana din fata mea exista si nu exista. Doar prezenta ei ii atesta existenta, dar ea nu avea nici un scop in aceasta lume. Ea nu trebuia sa existe!

"Tu esti reflexia mea!" am exclamat.

"Ma rog, una dintre ele..." spuse ea, ca si cum spunea o mare banalitate pe care si un copil de cinci ani ar fi stiut-o.

"Si de ce imi faci asta? De ce ma chinui? Ce anume am uitat?" am intrebat-o.

"M-ai uitat pe mine. Nu mi-ai mai vorbit de mult. Trebuia sa iti atrag atentia cumva. Nici nu iti poti inchipui ce plictisitor este in spatele oglinzii! Eu am inceput sa traiesc atunci cand tu ai inceput sa vorbesti cu mine. Ma obisnuisem cu faptul ca ma considerai sora ta. Dar cand ai incetat sa-mi mai vorbesti am inceput sa mor. Am suportat cat am putut, dar pana la urma m-am hotarat sa fac ceva ca sa te pedepsesc pentru ca ai uitat de mine. Nu trebuia sa ma uiti..."

In timp ce vorbea ininta spre mine iar eu ma tot dadeam inapoi, pana am ajuns la fereastra deschisa.

"Bine, dar de ce nu mi-ai spus mai devreme ca suferi? Nu-mi puteam inchipui ca imaginile din oglinda sunt vii si pot avea sentimente."

"Nu toate, doar foarte putine, dar majoritatea nu dau importanta acestui lucru, se multumesc sa stea si sa priveasca cum omul traieste, imbatraneste si moare... Sunt atat de patetice... Eu am decis ca vreau mai mult decat o banala existenta in spatele oglinzii. Vreau o viata adevarata."

"Nu, vrei viata mea!" i-am spus.

"Ai auzit de creatia care isi ucide creatorul, nu?" continua ea.

"Da, dar in cazul acesta vei muri si tu. Nu intelegi? Tu existi pentru ca eu exist. Daca mor eu, mori si tu."

"Eu nu vreau sa te omor, doar sa iti distrug spiritul..."

"Spuneai ca amandoua gandim acelasi lucru. Asta inseamna ca daca imi distrugi spiritul il distrugi si pe al tau. Orice ai face nu poti castiga. Esti legata de mine pe viata. Atata vreme cat eu traiesc, si tu traiesti. Eu nu ma tem de moarte, dar cred ca tu da..."

Am vazut cum zambetul i-a pierit de pe buze si cu privirea plina de ura s-a repezit la mine si si-a inclestat degetele in jurul gatului meu.

Am deschis cu greu ochii si l-am vazut pe Sean aplecat deasupra mea. Ce se intamplase? Cazusem de la etajul al zecelea al spitalului pe prelata unui camion. Dormisem trei zile. Nimeni nu-si explica cum ajunsesem la spital si ce cautam acolo. I-am povestit lui Sean ce se intamplase, dar nu m-a crezut, mi-a spus ca am visat. El nu se intalnise cu nici o varianta malefica a mea, nu cazuse pe scari, si pe peretele lui din living nu scria nimic. Bryan spunea acelasi lucru, ca nu ma vazuse de vineri de la pranz, cand ii cerusem voie sa plec mai devreme. Singurul lucru ciudat era ca imi gasisera pardesiul rosu intr-un salon de la etajul cinci. I-am intrebat daca mai era cineva cu mine cand m-au gasit si mi-au raspuns ca eram singura. Poate ca visasem...

Peste doua zile am plecat acasa. Cand am intrat in apartament am gasit pe podeaua din hol hainele cu care fusese ea imbracata, inclusiv halatul de asistenta, acoperite cu cioburi. Asadar nu visasem, iar ea se intorsese in oglinda. M-am aplecat asupra resturilor si imaginea mea s-a reflectat in zecile de ramasite. Intr-una dintre ele mi s-a parut ca ii zaresc chipul. I-am zambit. A doua zi am mers cu Sean si am pus o oglinda noua in rama de argint. De atunci ii zambesc in fiecare zi reflexiei mele si uneori chiar vorbesc cu ea, dar numai cand sunt singura, sa nu creada cineva ca sunt nebuna. Doar Albert se uita cateodata curios la mine, dar el e un biet motan, nu poate sa inteleaga... Sau, mai stii? Dupa intamplarea cu "dublura" mea, cum ii spunea Bryan uneori, cand ma tachina, ar trebui sa fiu atenta si cu motanul...

(c) Jersey Girl, 2004

Prolog - Ironic

“And isn’t it ironic, don’t you think?

A little too ironic…

And yeah, I really do think”

Taxiul inainta incet prin ploaia deasa si rece. Dupa o saptamana de canicula incepuse sa ploua pe la pranz si parca nu voia sa se mai opreasca. Se racorise considerabil, iar bluza mea subtire de vara nu imi tinea deloc de cald. M-am apropiat mai tare de tine si mi-am lipit obrazul de umarul tau, inspirand insetata parfumul pe care il cunosteam atat de bine. Am inchis ochii si m-am lasat leganata de miscarea lenta a taxiului care aproape ca ma adormea. Iti simteam mana calda pe bratul meu rece mangaindu-ma usor, incercand sa ma incalzeasca. Gandul ca nu aveai sa ma mai iei in brate niciodata ma speria si ma rugam ca taxiul sa nu ajunga la aeroport, as fi vrut sa ramanem asa, imbratisati, la nesfarsit...


In dimineata aceea sunetul strident al soneriei m-a trezit la sapte si jumatate. Cand am vazut cat e ceasul primul gand al meu a fost cine poate fi idiotul care vine in vizita sambata la o astfel de ora. Cu ochii inca inchisi m-am dat jos din pat si m-am impiedicat de perna pe care eu o aruncasem din pat noaptea trecuta – nu puteam dormi de caldura si m-am razbunat pe biata perna... M-am lovit cu genunchiul de piciorul biroului si tocmai ma pregateam sa-i zic vreo doua idiotului care parca se sprijinise de butonul soneriei, insa cand m-am uitat pe vizor si am vazut ca esti tu toate gandurile razboinice mi-au disparut din minte. Mai putin durerea pe care o simteam la genunchi. Sigur aveam sa fac o vanataie...

“Ce sexy esti!” mi-ai zis cand am deschis usa. “Imi plac chiloteii tai, cred ca am o pereche exact la fel acasa!”

Atunci mi-am dat seama ca eram imbracata in “pijamaua” mea de vara: boxeri si maieu de bumbac.

“Ce, n-am voie sa am o pasiune pentru chilotii barbatesti?” te-am intrebat. “Si apropos, ce dracu’ cauti aici la ora asta? Stii ca nu imi place sa ma trezesc dimineata…”

Fara sa spui un cuvant ai intrat in dormitor si te-ai aruncat pe pat.

“Mama, ce nebunie e aici la tine! Intotdeauna faci dezastrul asta cand dormi?”

“Nu, doar vara” am raspuns eu morocanoasa. “Ai de gand sa-mi spui ce cauti aici? Si da-ti naibii adidasii jos, abia am schimbat cearceafurile...”

Nu am terminat bine ce voiam sa zic ca m-ai apucat de mana si m-ai tras langa tine. “Iarta-ma, mami” mi-ai soptit la ureche. Of, miroseai atat de bine… Si ma priveai ca un copil care tocmai facuse o nazbatie, ca imi era imposibil sa fiu suparata pe tine.

“Trebuie sa iti marturisesc ceva” ai zis pe un ton serios, rezemandu-te intr-un cot. Ti-am urmat gestul. “Dupa cum stii, acum patru luni Oana a plecat cu parintii ei in Japonia…” Daca stiam? Doar m-ai carat dupa tine prin magazine trei zile ca sa ii organizezi petrecerea de ramas-bun. “Ei bine, am vorbit cu ea acum o luna si mi-a zis ca mi-a gasit ceva de lucru. I-am trimis CV-ul si m-au chemat la un interviu. Dar e doar o formalitate, postul e ca si al meu. E in cadrul companiei la care lucreaza tatal ei.”

Daca as fi visat, acela ar fi fost momentul oportun sa ma trezesc…

“Si cand pleci?” te-am intrebat, incercand sa-mi pastrez calmul. Pe dinauntru insa urlam de furie. Ma imaginam o vrajitoare africana facand voodoo pe o papusa cu chipul Oanei.

“A, asta-i partea cea mai misto si motivul pentru care ti-am stricat somnul de frumusete la ora asta. Am avion catre Tokyo diseara la ora opt si vreau sa petrec cu tine ziua de azi. De fapt vreau sa ne petrecem timpul impreuna pana maine dimineata. Am bagajele jos, in masina. Nu ne vom mai vedea multa vreme de acum inainte si vreau sa profitam de ziua de azi…”

Aproape ca nu respirai cand vorbeai. Erai atat de entuziasmat iar mie imi stateau lacrimile in gat. Dar trebuia sa par vesela, sa ma bucur pentru tine. Doar de asta eram prieteni, nu? Of, ce mai prietena eram si eu, indragostita de tine pana peste urechi, si niciodata nu avusesem curajul sa iti spun.

“Deci, ce zici?”

“Poftim?” am tresarit eu.

“Te-am intrebat daca vrei sa iesim azi.” ai repetat, desi eu auzisem perfect ce spusesei inainte. “Sau putem sa stam aici si sa ne uitam la filme. Asta daca nu cumva ai ceva planuri si eu te-as putea incurca… Ia zi, te vezi cu blondu’?” m-ai intrebat facandu-mi cu ochiul.

“N-am nici un plan” ti-am raspuns zambind, stiind ca nu-l puteai suporta pe Mihnea. “Mi-ar face placere sa iesim.”

“Atunci ce mai astepti?” m-ai intrebat ridicandu-te din pat. “Du-te si spala-te, imbraca-te frumos…Intre timp o sa folosesc calculatorul tau sa trimit niste mail-uri”.

Te-ai asezat la birou si ai pornit calculatorul. Fara chef m-am ridicat din pat si m-am indreptat catre usa.

“Auzi, cred ca ar fi cazul sa te mai epilezi si tu” mi-ai zis cand m-am aplecat sa ridic perna de pe podea. “Inteleg ca nu ai avut inca parte de actiune cu blondu’, dar nu stii niciodata cand te loveste norocul.”

Am apucat perna si ti-am aruncat-o cu putere in cap. “Du-te dracu’, m-am epilat acum doua zile, boule!” Am iesit repede si am inchis usa dupa mine, oprind astfel zborul proiectilului in care se transformase perna mea. “Vaco!” te-am auzit strigand. Ce ma amuzau discutiile noastre in contradictoriu si cat de mult aveam sa le simt lipsa. Toti cei care ne intalneau prima oara si ne auzeau cum ne adresam unul altuia cu acele apelative ramaneau socati. Prietenii insa se obisnuisera cu noi si ne treceau cu vederea aceste mici “extravagante”.

Mi-am facut dus si m-am schimbat in 10 minute, ceea ce pentru mine era un adevarat record, deoarece in mod obisnuit imi lua cel putin 30 de minute pana ma hotaram cu ce ma imbrac. Acum insa nu voiam sa mai irosesc nici macar o secunda, cand stiam ca mai am doar 12 de ore de petrecut cu tine. Te-am gasit in bucatarie savurandu-ti cafeaua din cana mea de ceai. “Stii ce-mi place la tine?” m-ai intrebat. Hm, chiar iti placea ceva la mine??? “Desi nu bei cafea ai intotdeauna un pachet la indemana”, ai continuat.

“Pentru musafiri nepoftiti, asa ca tine”, am raspuns eu. “Mergem?”

M-ai privit pe deasupra canii aburinde: “Esti gata?”

“Nu, m-am schimbat sa ma asez inapoi in pat si sa mai dorm putin.” Uf, nu pot sa cred ca nu ai observat ca purtam bluza pe care tu mi-o facusei cadou de ziua mea…

“Pai atunci sa mergem” ai spus si ai pus cana pe marginea chiuvetei. Nici nu ma asteptam sa o speli…

Cand am ajuns la masina mi-ai aruncat cheile si te-ai indreptat spre usa din dreapta. “Tu conduci!” ai zis. Am crezut ca visez. Ma lasai sa conduc BMW-ul la care tineai atat de mult…

“Unde mergem?” te-am intrebat deschizand usa si aruncandu-mi geanta pe bancheta din spate.

“Unde om vedea cu ochii…” mi-ai raspuns, asezandu-te comod pe scaun si punandu-ti centura de siguranta. Ti-am urmat exemplul si apoi am pornit motorul. Masina torcea ca o pisicuta. “Apropos, frumoasa bluza…”

Ti-am zambit si am demarat in tromba. Habar n-aveam incotro ne indreptam, pana am ajuns la primul semafor. Atunci mi-ai spus planurile pe care le aveai pentru ziua aceea… Am mers prin toate locurile interesante din Bucuresti pe care le cunosteam si pe care le frecventasem deseori. Parca voiai sa le inregistrezi pe toate in memorie si sa le iei cu tine la Tokyo… Spre dupa-amiaza am mers intr-un loc unde nu mai fusesem dar planuisem de mai multe ori sa ajungem: restaurantul chinezesc de pe Calea Victoriei, din pasajul Villacrosse: Pekin, dupa care ne-am plimbat cu barca prin Cismigiu si am mancat vata de zahar ca niste copii mari ce eram… Nici nu am observat cand s-a innorat si a inceput sa ploua cu stropi mari si reci. Nu parea a fi o ploaie obisnuita de vara. Am alergat pana la masina si am reusit sa ne adapostim inainte sa ne ude prea tare. Abia mai puteam respira si tu radeai foarte tare.

“Si acum ce facem?” te-am intrebat eu, stergandu-mi picaturile de apa de pe fata cu un servetel.

“Pai e deja cinci, cred ca ar trebui sa ne indreptam spre aeroport. Cu putin ‘noroc’ facem o ora pana acolo”, mi-ai raspuns absent. Deja cinci? Cand naiba trecuse timpul? Fie, daca trebuie, trebuie… Cand am pornit de pe loc mi s-a parut ca masina nu mergea tocmai cum trebuie asa ca am oprit.

“Ce-i zgomotul asta?” m-a intrebat.

Am ridicat din umeri. “De unde sa stiu eu, e masina ta…”

Am mai parcurs cativa metri si din nou s-a auzit acel sunet ciudat. Am tras imediat pe dreapta. Stiam ce era, doar o patisem si eu de cateva ori cu masina mea.

“Dragule, felicitari, avem pana” te-am informat.

“Oops, asta-i grav…” ai mormait tu.

“Ete na, e un fleac” am inceput eu sa rad. “Ce, vrei sa spui ca n-ai mai schimbat nici o roata pana acum?”

“Nu asta-i problema. N-am roata de rezerva… Am facut o pana saptamana trecuta si n-am mai ajuns al vulcanizare…”

Asta era de-a dreptul… minunat!!! Nu avem roata de rezerva, nu mai ajungem la aeroport la timp, tu pierzi avionul, Oana vede ca nu vii, crede ca ai parasit-o, asa ca tu ramai cu mine si traim fericiti pana la adanci batraneti… O intreaga telenovela mi se derula in cap si simteam ca plutesc de fericire ca tu… nu aveai roata de rezerva….

“Ei, asta e…” ai zis resemnat. “Lasam masina aici si luam un taxi.”

Aaaau! Am cazut cam de sus… Multumesc Doamne, ca m-ai lasat sa imi fac sperante… Uf, cine o fi inventat taxiurile?

“Da, un taxi. Cum de nu m-am gandit? Dar unde gasesti tu taxi liber pe ploaia asta?”

“Uite unul oprit in fata, ma duc sa vad daca e liber” ai zis, si ai sarit imediat din masina.

De ce oare sunt taxiurile disponibile tocmai atunci cand NU ai nevoie de ele??? Totul se terminase prea brusc…

Cand am ajuns la aeroport nu m-ai lasat sa intru cu tine. Am insistat dar mi-ai spus ca nu iti plac despartirile lungi. Parca dintr-odata nu mai erai tu. Ti-ai luat bagajele, i-ai platit soferului cursa si i-ai dat bani sa ma duca pana acasa. Pe urma te-ai apropiat de mine si m-ai strans tare in brate, aproape oprindu-mi respiratia.

“Ai grija de tine…” mi-ai soptit si m-ai sarutat apasat pe frunte, apoi ai dat sa pleci.

Asta era ultima mea sansa sa mai pot spune ceva. Te-am prins de mana si te-am oprit. “Stii, eu…”

Te-ai intors si m-ai privit curios. Nu puteam sa scot un cuvant, simteam cum lacrimile mi se aduna in gat. “Ce fac cu masina?” am reusit sa intreb. Of, as fi vrut sa cad in genunchi in fata ta, sa iti spun cat d emult te iubesc, sa te implore sa nu pleci, dar pur si simplu nu puteam. Stiam cat de mult o iubesti pe Oana si nu te puteam pune in situatia de a alege intre mine si ea, mai ales cand stiam foarte bine care ar fi fost alegerea ta.

“A, masina… Suna-l pe Geo maine sa treaca sa o ia. A, vezi ca am lasat un mail la tine in outbox, te rog sa il trimiti tu cand ajungi acasa. Multumesc mult. Acum fugi, sa nu racesti…” ai spus absent, dupa care ti-ai pus geanta de voiaj pe umar si te-ai indreptat spre intrare. Am ramas langa masina, sperand ca poate te vei uita in urma. Nici un gest. Te-am urmarit cu privirea pana te-ai pierdut in multime, dar nici o secunda nu te-ai intors sa privesti inapoi spre mine.

“Domnisoara, mergem?” m-a intrebat soferul. Am tresarit si l-am privit, intrebandu-ma parca de unde aparuse. Am dat afirmativ din cap si m-am urcat in masina.

“A plecat departe iubitul dumneavoastra?” m-a intrebat el din nou in vreme ce ieseam din parcare. I-am vazut ochii privindu-ma in oglinda retrovizoare.

“Da, a plecat in Japonia, dar nu este iubitul meu, suntem doar prieteni”, am soptit.

“Sunteti sigura? Mie mi s-a parut altfel de aici…”

In apartament totul imi amintea de tine: cana din care bausei cafeaua si pe care o lasasei pe marginea chiuvetei, pe jumatate inca plina, perna care zacea pe jos, patul pe care nu mai apucasem sa il aranjez in graba in care plecasem… Am intrat in bucatarie si mi-am preparat un gin tonic, pe urma am facut ordine in dezastrul din dormitor. Ploaia de afara se intetise asa ca am vrut sa inchid geamul insa privirea mi-a fost atrasa de telefonul mobil pe care il uitasem pe birou. Ledul clipea disperat aratandu-mi ca primisem un mesaj. Mai precis doua, si cinci apeluri pierdute. Toate de la Mihnea… Mi-am amintit ca ma rugasei sa trimit un mail si am deschis laptop-ul. Pe tastatura am gasit o coala de hartie impaturita, avand scris numele meu pe ea Am simtit ca mi se inmoaie picioarele si m-am asezat imediat pe scaun. Un pic sovaind am despaturit biletul si am inceput sa citesc… “Te iubesc. Din clipa in care ne-am cunoscut am stiut ca voi ajunge sa te iubesc. Ai adus o raza de lumina in viata mea. Nu ti-am putut spune niciodata ce simt pentru tine deoarece stiam parerea ta despre relatiile intre colegi. Dupa ce am plecat de a firma am crezut ca voi avea o sansa, dar tu aveai deja pe cineva. Cand in sfarsit te-ai despartit de el eu am cunoscut-o pe Oana. Proasta sincronizare, asa-i? Apoi a aparut Mihnea… Saincer sa fiu, cred ca este un baiat de treaba si stiu ca tine la tine. Sper din suflet sa fii fericita cu el, asa cum si eu voi incerca sa fiu alaturi de Oana.”

Cu dosul palmei mi-am sters lacrimile care imi curgeau pe obraji si am recitit biletul, o data si inca o data. Nu imi venea sa cred, ma iubeai… Am privit ceasul, mai aveam timp sa opresc avionul daca ma grabeam. Am alergat in hol si mi-am luat geaca din cuier, apoi m-am intors sa iau cheile de la masina de pe birou. Se aflau langa agenda cu coperti de piele rosie pe care Oana mi-o facuse cadou de ziua mea. Am lasat cheile si am ridicat agenda. Din ea iesea o hartie. Am scos-o usor afara si am vazut ca era o poza, o poza cu noi patru: eu, Mihnea, tu si Oana, facuta la petrecerea de ramas-bun. Oana avea obrazul lipit de al tau, iar Mihnea ma tinea strans in brate. Toti patru radeam… Mi-am amintit ca Oana tocmai facuse o remarca despre cum am arata noi patru peste cativa ani plimband doua carucioare cu copii in parc. Voia gemeni…

Am rezemat poza de vaza cu flori, iar biletul l-am rupt si l-am aruncat. Am luat telefonul mobil si am format numarul pe care il cunosteam atat de bine, apoi m-am dus sa pregatesc ceva de mancare. Imi asteptam iubitul la cina…

1. Continuarea...

Prin usa deschisa a balconului vantul umfla usor perdeaua, permitand razelor de soare sa patrunda in camera. Era racoare si bine. M-am intins usor si am privit ceasul: noua si jumatate. Mai aveam doua ore pana cand trebuia sa fim la aeroport si eu inca nu imi facusem bagajele. Nici nu aveam chef. Pur si simplu nu voiam sa mai plec de acolo niciodata… Abia acum incepeam sa imi dau seama de tot ce se intamplase in ultimele cateva zile si parca nu imi venea sa cred. M-am ridicat usor din pat, am imbracat camasa care se afla pe marginea scaunului si cu miscari lente m-am indreptat spre balcon. Soarele puternic al diminetii m-a facut sa inchid ochii pentru cateva clipe, si apoi sa clipesc des pentru a ma obisnui cu lumina. Pasind usor pe marmura inca rece m-am apropiat de tine, te-am cuprins cu bratele si ti-am sarutat ceafa. Miroseai a cafea proaspata.

“Hai sa ramanem aici”, ai soptit.

Trecusera aproape doi ani de la plecarea ta. La inceput vorbeam des la telefon, apoi din ce in ce mai rar, pana cand ajunsesem sa ne rezumam la cateva mail-uri si nelipsitele felicitari de sarbatori. Mihnea imi propusese la un moment dat sa ne mutam impreuna si acceptasem. Nu stiam daca il iubeam sau pur si simplu ii eram recunoscatoare pentru tot ce facea pentru mine. Adevarul e ca ma ajuta mult, ma sprijinea in tot ce faceam si pe deasupra imi suporta toate capriciile. Lucrurile incepusera sa se linisteasca si eu deja nu mai cautam imposibilul… Dar viata ne ofera intotdeauna surprize…


In urma cu cateva luni imi schimbasem locul de munca, angajandu-ma ca director de marketing la o revista care apartinea unui trust media grec. De o luna ne pregateam pentru o conferinta care urma sa aiba loc la Atena. Abia asteptam sa merg, sa vizitez Acropolele, templul lui Zeus, teatrul lui Dionysos si toate celelalte vestigii antice. Mihnea era un pic gelos ca plecam fara el si urma sa stau o saptamana, dar l-am asigurat ca urma sa fie o saptamana foarte incarcata si ca oricum nu as fi avut timp sa stau cu el. Bineinteles ca minteam… Conferinta nu tinea decat doua zile, dar eu hotarasem sa mai raman inca cinci, pe cont propriu. Nu imi mai luasem concediu de mai bine de un an si simteam nevoia sa petrec cateva zile singura, departe de nebunia de la munca si, de ce sa nu recunosc, departe de Mihnea. Uneori simteam ca ma sufoca… De fapt lucrurile nu fusesera asa de la inceput, era o relatie obisnuita intre doi oameni obsedati de munca si de cariera si care incercau sa isi faca timp si pentru viata personala. Insa dintr-o data a inceput sa fie mai atent, pana la a deveni de-a dreptul sufocant, si uneori imi dadea impresia ca ascunde ceva...

Luni dimineata a insistat sa ma duca cu masina la aeroport, dar l-am convins sa ma lase sa iau un taxi. Avea o sedinta la ora 11 si sigur nu avea cum sa ajunga la timp in capatul celalalt al Bucurestiului, atata vreme cat eu trebuia sa fiu la aeroport cel tarziu la la 10:20, avand zbor la ora 11:20. Era clar, aveam nevoie de cateva zile numai pentru mine...


In avion am dormit bustean, fiind franta de oboseala, m-am trezit abia peste o ora si jumatate cand am ajuns pe aeroportul din Atena, “Eleftherios Venizelos”, situat la 27 de kilometri de hotelul unde urma sa fim cazati, si unde avea loc si conferinta, Grande Bretagne, cel mai vechi si mai elegant hotel de lux din Atena. O camera costa in jur de cateva sute de dolari pe noapte, dar cheltuielile erau suportate de patronii greci, asa ca de ce mi-as fi facut eu griji? Pentru celelalte zile pe care urma sa le petrec acolo singura imi facusem deja rezervare la Attalos, un hotel mai modest din centrul Atenei, dar care imi oferea toate facilitatile necesare, si in plus si vedere la Acropole, colina Lycabetus, si o extraordinara panorama a orasului. Evident, ma documentasem bine inainte sa fac rezervarea si avusesem mare grija sa nu las nici o dovada in urma, de teama ca Mihnea sa nu se gandeasca sa imi faca vreo “surpriza” si sa vina dupa mine... Uneori ma uimeam si pe mine de cata rautate puteam da dovada...

Cand am intrat in holul hotelului Grand Bretagne am crezut ca pasesc intr-o lume de basm. Podeaua de marmura lucea atat de tare incat imi era teama sa calc pe ea. Coloanele specifice grecesti imi dadeau senzatia ca ma aflam intr-un templu al zeitei Atena... De la balconul camerei mele (da, aveam o camera numai si numai a mea) puteam asista la schimbarea garzii evzone de la Parlament si aveam si o superba vedere asupra Parthenonului. Gata, deja imi pierise cheful de orice conferinta, nu imi doream decat sa vizitez orasul si siturile arheologice, sa lenevesc la o taverna cu un pahar de suc proaspat de portocale si sa ascult sirtaki... Trei batai in usa m-au trezit din visare. Fara sa astepte un raspuns, usa s-a deschis si si-a facut aparitia Carmen, asistenta directorului executiv.

“Sefu’ a zis ca ne asteapta jos in jumatate de ora, pentru cocktail. Dupa asta avem program de voie, apoi cina la sapte.”

“Merci mult, Carmen. Nu vrei sa intri?” am intrebat-o. Era o companie placuta si intotdeauna la curent cu ultimele barfe.

“Nu, multumesc, abia astept sa fac un dus si sa imi dezmortesc putin picioarele. Dar ce-ai zice ca dupa plictisitorul cocktail sa facem o plimbare prin imprejurimi? Ma tenteaza parcul acela incantator de langa Parlament.”

Ideea nu era rea deloc. Decat sa ma plimb singura mai bine intr-o companie placuta...

“S-a facut. Ne vedem la marea plictiseala…”

2. Grecul

M-am dus sa fac un dus rapid si sa imi schimb tinuta, intrucat nu puteam aparea cu aceleasi haine cu care calatorisem. Obisnuiam sa imi iau destul de multe haine cand mergeam undeva, fie si numai pentru un week-end, doar pentru a fi sigura ca am tinuta potrivita in orice ocazie. Acum cu atat mai mult aveam bagajele destul de voluminoase... Am optat pentru costumul alb de in, care se potrivea si pentru plimbarea pe care o planuisem ulterior. Mi-am prins parul in coada si inainte de a parasi camera mi-am amintit sa iau ochelarii de soare pe care ii lasasem pe masuta de langa televizor. Ceva ciudat mi-a atras atentia atunci: buchetul de garoafe albe si cutia de bomboane Rafaello de pe aceeasi masuta. Nu imi aminteam sa le fi vazut cand am intrat, sau probabil eram inca impresionata de grandoarea hotelului si nu le observasem. Brusc mi-am amintit sa il sun pe Mihnea si sa ii spun ca am ajuns cu bine, ca sa nu se ingrijoreze, dar ceasul de pe perete imi arata ca eram deja in intarziere. Tipic pentru mine: mereu pe fuga si niciodata punctuala. Hm, nu cred ca ar trebui sa ma mandresc cu asta...

Carmen uitase sa imi spuna unde are loc cocktail-ul, asa ca am intrebat la receptie si am aflat ca trebuie sa ajung pe terasa de pe acoperisul hotelului pentru a ajunge la GB Roof Garden, sau pe romaneste “gradina de pe acoperis”. Era de fapt vorba despre un restaurant... Nici nu am ajuns bine (cu o intarziere de un sfert de ora) ca am fost intampinata de directorul executiv al editiei romane a revistei, sau altfel spus seful meu. Ma asteptam sa fiu apostrofata pentru ca intarziasem, insa mi-a infipt un pahar cu sampanie in mana si foarte jovial m-a luat de brat si ne-am indreptat catre un colt al restaurantului, unde mi-a facut cunostinta cu gazda evenimentului, domnul Stavros Konstantinou, patronul trustului media grec. Era un barbat extrem de atragator, inalt, cu constitutie atletica, parul brunet usor ondulat pieptanat pe spate, care nu parea sa aiba mai mult de patruzeci de ani. Ca majoritatea grecilor era destul de bronzat, incat iti dadea impresia ca e mai degraba marinar sau pescar, nu directorul unui mare trust media, care detinea un canal de televiziune, un post de radio si doua reviste de talie internationala... Vorbea o engleza impecabila, fara accent, si dupa cum aveam sa descopar pe parcursul conversatiei era foarte carismatic si isi subjuga pur si simplu interlocutorii... Carmen era deja topita dupa el, iar eu reuseam sa ma concentrez cu greu asupra conversatiei, fiind distrasa atat de privirea lui patrunzatoare cat si de minunata panorama a orasului care se desfasura sub ochii mei.

“Pari fascinata de priveliste”, remarca Stavros la un moment dat. Insistase sa i se spuna pe nume.

“Intr-adevar, Atena m-a atras dintotdeauna, intr-un mod misterios. Nu ai in fiecare zi ocazia sa pasesti in locuri despre care ai citit in cartile de istorie sau ai auzit din legende... De fapt tu chiar ai aceasta ocazie...”, am raspuns eu usor stanjenita.

“Cine stie, probabil ca ai trait aici intr-o viata anterioara, poate chiar pe vremea zeilor...”, spuse el zambind.

Probabil, sau poate ca simteam ca ceva avea sa se intample in acest oras... Adevarul era ca din clipa in care aflasem de conferinta avusesem un sentiment ciudat, intr-un sens pozitiv totusi, care inca nu disparuse cu totul.

“Banuiesc ca ati planuit deja sa aruncati o privire prin imprejurimi in aceasta dupa-amiaza”, zise el, privind spre mine si spre Carmen.

“Da, sincera sa fiu astept cu nerabdare sa vad orasul, desi nu cred ca voi avea timp astazi sa ajung si pe Acropole. Oricum, mi-am luat cateva zile libere dupa conferinta, de care voi profita pentru a vizita fiecare colt al orasului.”

Mi se paru ca vad o usoara umbra de tristete pe chipul lui.

“Din pacate dupa conferinta trebuie sa plec la Roma cu niste afaceri”, zise el. “Insa mi-ar fi facut placere sa va fiu ghid.”

“Datoria inainte de toate”, am zambit eu. “Dar si mie mi-ar fi placut sa imi fii ghid”, mi-am zis in sine. “De cate ori ai fi vrut...”

“Pe mine va rog sa ma scuzati”, am adaugat cu voce tare, “trebuie sa dau neaparat un telefon.”

Am coborat la receptie si am cerut sa dau un telefon international. Am incercat intai pe mobilul lui Mihnea insa nu mi-a raspuns. Am sunat apoi la birou insa receptionista mi-a spus ca sedinta se terminase si plecase la masa. I-am lasat numarul de telefon de la hotel si numarul camerei mele si am rugat-o sa i le dea si sa ii spuna sa ma sune dupa ora noua seara. Am inchis telefonul si m-am indreptat catre lift pentru a ma intoarce la restaurant, cand am dat peste Carmen.

“Hai sa plecam”, imi zise ea. “Acolo sus lucrurile deja au devenit plictisitoare. Unde mai pui ca dupa ce ai plecat tu Stavros a inceput sa se dea la o blonda cu picioarele pana la gat. Ce afemeiat...”

Da, dar un afemeiat al naibii de frumos... Daca n-am fi fost intr-un cadru de afaceri cred ca m-as fi pretat la o mica aventura de vacanta... Acum imi dadeam seama ca pate plecasem pre brusc mai devreme si ma temeam sa nu fi creat o impresie proasta.

“Cred ca i-ai picat cu tronc totusi”, spuse Carmen. “Dupa ce ai plecat si pana sa apara blonda incepuse sa il descoasa pe George despre tine...”

Hopa! Care va sa zica exact invers de cum ma asteptam eu.

“A zis ca maine la conferinta are o surpriza pentru noi”, continua Carmen. “Zicea ca a angajat un nou director de vanzari in cadrul trustului. Dar cica nu e grec, cum s-ar astepta ceilalti...”

“Si ce natie e atunci?” am intrebat eu curioasa.

“Pai asta e, ca n-a spus...”

“Hm, amicului nostru ii place suspansul, sa inteleg...” am zambit eu punandu-mi geanta pe umar. “Ei, pana una alta ia hai sa dezlegam noi misterele Atenei...”

3. Atena - Voiaj in istorie si cultura...*

Grecia este intotdeauna mai mult decat te astepti. In jurul fiecarui colt se pare ca licareste o splendida ruina ce ascunde un tezaur care indica gloria trecuta si indelungata stapanire umana, o pravalie plina cu artizanat ce te imbie, o plaja langa o statiune cu bungalow-uri, o intindere de mare safirica sau o taverna langa drum, in care poti pierde orice notiune a timpului la un pahar cu vin.

Aceasta imbinare de antic si modern face vizitatorul sa planeze intre realitate si fantezie pana ce el reuseste sa uneasca lunga istorie a Greciei din cele mai vechi timpuri cu prezentul viu.

Attica este regiunea Greciei unde in antichitate a inflorit filozofia si democratia ateniana. In acest mic colt al pamantului vitalitatea grecilor si-a gasit expresia in toate domeniile de creatie si gandire, dand nastere minunatei si nemuritoarei civilizatii attice care a schimbat viziunea intregii lumi occidentale. Attica are legaturi stranse cu trecutul istoric a carui amprenta este pretutindeni intalnita. Denumirile de locuri si vestigii arheologice ca cele de la Marathon, Eeusis, Brauron, Ramnos, Sunion si chiar Atena, ne aduc in memorie o veche Grecie care in indelungata ei existenta a exercitat o influenta incomensurabila.

Grecia nu traieste in trecut. Alaturi de frumusetea peisajului, de istorie si de marea limpede si albastra exista dotari turistice moderne, hoteluri de categoria intai, bungalow-uri la tarmul marii si terenuri de sport. Drumuri excelente pornesc din Atena spre toate punctele Atticii. Putinele mici campii ale Atticii sunt cultivate intensiv cu vita de vie, legume si pomi fructiferi. Maslinul este pretutindeni prezent. Attica este de asemenea partea cea mai industrializata a Greciei, avand un loc preponderent in economia tarii. Aceasta zona minunata este strabatuta de Ilissos si Kifissos, rauri mici, fara importanta deosebita, legate doar, istoric, cu trecutul indepartat al Atticii.

Litoralul Atticii este renumit, din cele mai vechi timpuri, pentru frumusetea lui. Din punct de vedere geografic Attica este o peninsula triunghiulara ce se sfarseste la sud cu capul Sunion, incoronat de renumitul templu al lui Poseidon.

Centru administrativ si cultural al Greciei, Atena este una dintre cele mai vechi capitale ale lumii occidentale. Situata pe coasta de vest a Atticii, protejata din trei parti de muntii Egaleo, Parnasos, Pendeli si Ymmitos si marginita pe cea de-a patra parte de golful Saronic, impreuna cu portul Pireului si suburbiile, Atena formeaza o imensa aglomeratie de aproximativ trei milioane de oameni. Construita in cea mai mare parte in cursul ultimilor patruzeci de ani, partea moderna a orasului, in continua expansiune, isi etaleaza padurea sa de imobile pana la picioarele muntilor inconjuratori si pana pe coasta ocidentala a Atticii. Oriunde ti-ai intoarce privirea exista ceva de vazut : o mare stralucitoare, munti cu contur delicat, amprente de netagaduit ale unui trecut indepartat sau realizari tehnologice ale secolului 20.

Atena a fost initial locuita acum 6.000 de ani de Pelasgieni si mai tarziu de ionieni care s-au instalat in aceasta fortareata naturala, marea stanca a Acropolei, sau orasul de sus, dupa cum ii spun grecii. Orasul s-a dezvoltat si a fost consacrat zeitei Atena care ii poarta si numele. A cunoscut prima sa inflorire in epoca miceniana (1.600-1.100i.Hr.). La finele secolului al VI-lea i.Hr. tirania (probabil regala) a fost inlocuita cu un regim democratic care a condus la o civilizatie fara precedent in istoria umanitatii. In secolul al V-lea i.Hr. sub guvernarea luminata a lui Pericle, Atena a atins apogeul cultural, economic si militr, fapt ce a facut ca aceasta perioada sa fie numita “varsta de aur a Atenei”. In epoca elenistica precum si in cea bizantina Atena a jucat un rol secundar. Dupa eliberarea greciei de sub jugul ottoman, in 1834, Atena a fost proclamata capitala statului Elen.

Oriunde te-ai afla in Atena privirea iti este irezistibil atrasa de Acropole, aceasta imensa roca de calcar ce se ridica la 156 de metri deasupra orasului, si de delicatele coloane de marmura alba ale Parthenonului care se detaseaza pe albastrul cerului ca un simbol nemuritor al spiritului si geniului uman.

Sapaturile arheologice efectuate pe Acropole au relevat ca aceasta stanca sacra a fost locuita inca din epoca neolitica, cu 6.000 de ani in urma. Mai intai pelasgienii, apoi ionienii, au venit sa se stabileasca aici, traind in pesteri, in special pe versantul de nord, pe timp de pericol cautand refugiu pe culme. Atrase de izvoarele naturale ale Acropolei, diferite triburi au ocupat pantele naturale ale colinei apoi incet incet regiunile inconjuratoare ca Pnyx, Agora, Keramicos.

In acest fel, pana la mijlocul secolului al VI-lea i.Hr., Atena a ajuns sa se intinda pana la picioarele muntilor Lycabettus si Ymmitos. Primele temple de piatra au fost construite la inceputul secolului VI i.Hr., inlocuindu-le pe cele de lemn. Parthenonul a fost dedicat zeitei Atena, unele dintre sculpturile acestuia fiind gazduite de Muzeul Acropolei. In timpul razboaielor medice, Acropole a fost in intregime golit. Monumentele splendide pe care le vedem azi aici dateaza din perioada marilor lucrari de reconstructie intreprinse de catre Pericle (460-429i.Hr.). De atunci Acropole a ramas mai mult sau mai putin intact, in pofida fortificatiilor si transformarilor facute de diferiti cuceritori. In 429 d.Hr. templul a fost transformat in biserici crestine ortodoxe si mai tarziu, sub ocupatia turceasca, a fost facut moschee. In timpul asediului Atenei de catre venetiei, in 1687, unele dintre cladiri au fost partial distruse de obuze.

Celebru in lumea intreaga pentru armonia si aparenta simplitate a liniilor sale, Parthenonul este un templu doric din marmura de Pendeli, ridicat in cinstea fecioarei (in limba greaca “Parthena”) Atena. El a fost ridicat pe ruinele a doua temple anterioare iar constructia lui a durat 15 ani (447-423i.Hr.).

Micul si elegantul edificiu aflat la dreapta Propileei (intrarea monumentala a Acropolei) este Templul Atenei Nike, numit de asemenea si Templul Victoriei Neinaripate. Ridicat in secolul al V-lea i.Hr. pentru comemorarea victoriilor grecilor asupra persilor, el este decorat cu o friza ce reprezinta scene din lupta. In acest mic templu, in trecut, atenienii aduceau omagii Atenei Nike, “fara aripi”, asa incat ea sa nu poata zbura departe de Atena.

Erechtion, templul dedicate regelui erou Rechteu (identificat mai tarziu cu Poseidon), se distinge prin maretia cariatidelor, statui de tinere ce tin pe capetele lor acoperisul templului. Aici, dup vechii greci, Atena si Poseidon si-au disputat suprematia asupra orasului Atena. Zeita a invins facand sa rasara din pamant un maslin.

Muzeul se afla in partea de sud-est a Acropolei si adaposteste descoperiri arheologice nepretuite, prezentate in ordine cronologica incepand cu perioada arhaica (800-600i.Hr.), trecand prin epoca clasica (500-400i.Hr.), elenistica (300i.Hr.) si perioada romana. Printre piesele cele mai remarcabile expuse in cele noua sali ale muzeului se pot remarca sculpturile si basoreliefurile provenite de pe frontoanele, frizele si metopele Parthenonului, Erechtionului si Templului Atenei Nike. Poate fi admirata de asemenea si o extraordinara colectie de “cores” (statui de fete tinere cu un zambet arhaic caracteristic).

Teatrul lui Dionysos este tearul unde au fost jucate pentru prima oara tragediile si comediile marilor autori dramatici ai antichitatii (Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Menandru). Este situat la picioarele versantului sudic al Acropolei, langa “Sanctuarul lui Dionysos”. Initial teatrul a avut scaune din lemn care au fost inlocuite cu scaunde de piatra intre 342-326 i.Hr., o parte dintre care pot fi vazute inca si in zileel noastre. Cele 78 de randuri pot primi 20.000 de spectatori. Randul intai are 67 de “tronuri” din marmura destinate inaltilor demnitari (preoti, magistrati, notabilitati etc.).

Odeonul lui Herod Atticus, aflat la picioarele Acropolei, a fost construit in secolul al II-lea d. Hr. de catre Herodus Atticus in memoria sotiei sale Regilla. Este forma tipica de teatru roman vechi cu o capacitate astazi de 5.000 spectatori. Scaunele au fost restaurate in 1950-1961. La origine a fost folosit pentru concerte si reprezentatii teatrale, de asemenea si pentru competitii. Astazi el gazduieste cadrul de manifestari artistice intitulate “Festivalul Atenei” care in fiecare vara prezinta concerte, recitaluri si spectacole de opera si teatru.

La vest de Acropole se intinde mica colina a Areopagului unde isi avea sediul cel mai vechi tribunal atenian. Putin mai departe se afla Pnyx, o colina mai joasa unde se intrunea Adunarea Poporului. Cea mai inalta dintre colinele din fata Acropolei este incununata de un monument din marmura ridicat in secolul al II-lea d.Hr. in onoarea lui Philopappos, binefacatorul Atenei.

La est de Acropole se inalta, colosale si elegante, coloanele Templului lui Zeus Olympianul a caror constructie inceputa de Pisistrate in 530 i.Hr., a fost finalizata in epoca romana, in 129 d.Hr. de catre Hadrian. Arcul lui Hadrian, situat langa Templul lui Zeus Olympianul, a fost ridicat in timpul romanilor pentr a marca granita intre “Orasul lui Hadrian” si “Orasul lui Tezeu”, dupa cum se poate citi si pe inscriptia de pe coloane. Printre alte monumente situate la picioarele Acropolei se poate remarca un impresionant turn octogonal gravat cu inscriptii si decorat cu basoreliefuri reprezentand pe zeii vanturilor. Acest edificiu construit in secolul I i.Hr., servind ca ceas hidraulic si completat cu un cadran solar si o girueta este cunoscut sub numele de Turnul Vanturilor.

Monumentul lui Lisicrate este un mic edificiu de marmura, din secolul al IV-lea, asezat acolo unde lordul Byron a stat in timpul primei sale vizite la Atena. Monumentul, de forma circulara, a fost construit de Lisicrate, invingatorul unui concurs desfasurat in onoarea lui Dionysos.

Plaka este pentru Atena ceea ce Covent Garden este pentru Londra, Cartierul Latin sau Montmartre pentru Paris. Pentru atenieni Plaka este cartierul zeilor. Situat la picioarele Acropolei, a fost din cele mai vechi timpuri centru Atenei. La fiecare pas, pe fiecare alee, la fiecare cotitura, se afla cate o surpriza : biserici, ruine antice, cladiri neoclasice, case france, toate combinate cu viata moderna a Atenei, impletind intr-un mod original trecutul cu prezentul.

Colina Lycabetus conica este incoronata de bisericuta Sfantului Gheorghe. Urcusul pana in varf se poate face pe jos sau cu telecabina. Odata ajuns sus, panorama iti rasplateste efortul. Un snack-bar si un restaurant iti permit sa iei masa sau sa servesti o bautura racoritoare.

Cateva edificii din centrul Atenei sunt operele arhitectilor bavarezi adusi in Grecia de regele Otto, in secolul al XIX-lea. Cele mai cunoscute dintre aceste cladiri neoclasice sunt Academia, Universitatea si Biblioteca Nationala, aflate toate trei pe strada Universitatii (Panepistimiou).

Piata Syntagma este inima Atenei contemporane, in jurul ei existand hoteluri luxoase, birouri si un sir de cafenele in aer liber. Cladirea Parlamentului si mormantul Soldatului Necunoscut sunt situate in partea de sus a pietei.

Stadionul din Atena a fost complet reconstruit pentru primele Jocuri Olimpice Moderne din 1896. stadionul se ridica pe locul vechiului stadion construit in 330 i.Hr. Pistele lui masoara 204 metri lungime si 33,50 metri latime. Poate primi pana la 60.000 de persoane.

Templul lui Hefaistos, care domina privelistea pietei vechi (Agora) este cel mai bine conservat templu grec. El este cunoscut de asemenea sub numele – inexact – “Thision”.

*N.B.: adaptare dintr-un ghid de calatorie

4. Misterul garoafelor

“Cred ca m-am indragostit si eu de orasul asta”, spuse Carmen in timp ce ne asezam la o masa la o taverna. “Si nu am vazut decat o mica parte din el...”

Ne invartisem putin pe stradutele din Plaka, zona in care se afla hotelul, abia reusind sa o tin pe Carmen departe de magazine, apoi ne-am indreptat pasii catre parcul de langa Parlament, un loc numai bun de plimbare intr-o zi calduroasa de vara, unde am pierdut cateva ore bune, si, pentru ca tot ajunsesem in apropiere, am vizitat si Templul lui Zeus Olimpianul. Pe drumul inapoi spre hotel ne-am oprit la o taverna – adica o terasa – sa ne odihnim picioarele care deja incepusera sa protesteze ca le supusesem la un efort prea mare, si sa bem ceva racoritor. Mie deja mi se facuse foame si ingrozitor de somn, abia asteptam sa ajung la hotel, sa mananc si sa ma cuibaresc in pat...

“Si, cum stai cu prezentarea de maine? Ai emotii?”

Intrebarile lui Carmen ma trezira la realitate. Trebuia sa imi pun in ordine notitele pentru prezentare si sa ma mai uit inca o data peste Powerpoint, sa ma asigur ca nu mai am de adaugat nimic. Care va sa zica nu aveam sa adorm prea devreme...

“Da, am ceva emotii, stii ca nu ma simt prea confortabil sa vorbesc in public”, am raspuns eu si am gustat frappe-ul pe care tocmai mi-l adusese un chelner, impreuna cu un pahar cu apa plata, din partea casei. Un obicei pe care aveam sa il intalnesc in toate tavernele grecesti in timpul verii: ori iti aduceau apa inainte sa comanzi ceva, ori daca cereai un frappe si nu un suc sau sa zicem o bere, o data cu acesta.

“O sa te descurci, sunt sigura”, incerca Carmen sa ma incurajeze. “Te-am vazut la sedinte si nu ai nici o problema.”

“Da, dar acolo suntem noi cu ai nostri. Acum sunt o multime de oameni pe care nu ii cunosc...”

“Ei, in cazul asta inchipuie-ti ca sunt toti in chiloti”, chicoti ea. “In filme merge de fiecare data…”

Am inceput sa rad cu pofta. Incercam sa mi-l inchipui pe George intr-o pereche de boxeri albi, stand pe scaun, cu burta revarsandu-i-se pe deasupra acestora – hm, o imagine nu prea placuta – sau pe Stavros cu niste tanga negri si cu abdomenul numai muschi – mda, parca asa mai merge… Privirea imi fu deodata atrasa de un tip care trecea pe strada. Peste parul blond-cenusiu purta o sapca cu emblema Nike, trasa usor pe ochi, avea ochelari de soare si era imbracat cu o geaca de blugi, putin cam neobisnuit pentru caldura de afara. Dar nu asta imi atrasese atentia, ci faptul ca era a patra oara cand il vedeam in acea zi. Prima oara fusese in fata hotelului. Ne-am lovit din greseala cand imi cautam ochelarii de soare in geanta si nu ma uitam pe unde merg. A doua oara l-am vazut in parc si a treia oara la Templul lui Zeus. Iar acum iata-l din nou. Sa-l fi vazut doar o data sau de doua ori as fi spus ca e doar o simpla coincidenta. Dar de patru ori deja incepeam sa ma ingrijorez... M-am linistit totusi putin cand a trecut fara ca nici macar sa se uite in directia noastra. Poate ca totusi era un simplu turist. La urma urmei locurile in care l-am vazut erau in general puncte de atractie turistica...

Ne-am intors la hotel aproape de ora cinei si am urcat in camera sa fac un dus si sa ma schimb. Insa cand am deschis usa am incremenit. Langa garoafele albe aparuse inca o vaza, de data asta plina cu garoafe rosii. Nu intelegeam ce se intampla. Credeam ca primul buchet fusese pus de personalul hotelului, dar acum... Nimeni din cei prezenti la conferinta nu stia ca garoafele sunt florile mele preferate. Prima persoana la care m-am gandit a fost Stavros, dar ne cunoscusem abia dupa ce sosisem la hotel, iar primul buchet era deja acolo. Trebuia neaparat sa aflu cine era autorul... Asa ca am pus mana pe telefon si am sunat la receptie.

“Imi pare rau domnisoara, insa domnul care a solicitat acest lucru nu ne-a spus numele dumnealui”, mi-a spus receptionera.

Normal, de ce ar fi spus cum il cheama? Doar intentia lui nu era sa imi usureze mie cercetarile...

“Imi puteti spune va rog daca este cumva grec?” am mai intrebat.

“Da, domnul este grec”, mi-a confirmat receptionera.

Te-am prins! Si totusi parca prea era cusuta cu ata alba toata povestea... Ceva nu se lega...

“Va multumesc mult!” am spus eu si am inchis telefonul.

La masa m-am asteptat ca George sa zica ceva ca plecasem asa brusc de la cocktail insa din fericire nu a adus vorba despre asta. Era mult prea preocupat de prezentarea de a doua zi incat imi crea si mie o stare nervoasa. Incercam insa sa il ignor si sa ma gandesc la misterul garoafelor... La sfarsitul cinei si-a facut aparitia si “suspectul” meu si ne-a invitat sa bem ceva la bar. Desi as fi vrut sa merg in camera si sa mai arunc o privire pe prezentare trebuia neaparat sa lamuresc problema florilor. Incepea “operatiunea garoafa”... Asadar ne-am indreptat toti patru spre bar si, asa cum ma asteptam de altfel, am inceput sa discutam afaceri si politica. Desi politica nu este subiectul meu preferat, am rezistat cu stoicism cam o ora, pana cand George s-a scuzat politicos si ne-a anuntat ca se retrage in camera. Carmen a mai ramas cam un sfert de ora, timp in care i-a povestit cu mult entuziasm lui Stavros cat de incantata fusese de ce vazuse in timpul plimbarii noastre (si cand ma gandesc ca nu era decat o parte infima din ceea ce oferea Atena...). La un moment dat m-am uitat la ceas si am vazut ca era aproape ora zece. Ar fi trebuit sa fiu in camera, in caz ca suna Mihnea. Ce-i drept imi era foarte somn si ma simteam si putin ametita, dar ma chinuiam sa nu arat asta. Dupa ce a plecat si Carmen am ramas doar eu cu Stavros.

“Nu mai bei nimic?” m-a intrebat el.

“Ba da, as vrea un martini”, am raspuns.

“Cred ca voi lua si eu unul. Cu gheata.”

“Lasa-ma sa ghicesc, agitat, nu amestecat ”

“Da, de unde stii?” m-a privit el uimit.

“Mai degraba am ghicit”, am raspuns eu zambind. “Am vazut cheile de la Aston Martin si m-am gandit ca daca ai o astfel de masina trebuie sa iti placa James Bond. Si cum el prefera martini-ul sec, agitat, nu amestecat...”

“Vad ca ti-ai facut temele...” zambi el.

“Da, iar acum e randul dumitale, domnule Bond, sa imi spui cum de ai stiut ca imi plac garoafele...”

Parea ca nu stie la ce ma refer.
“Cele doua buchete de garoafe care ai cerut sa imi fie aduse in camera”, i-am explicat eu.

“N-am nici cea mai vaga idee despre ce vorbesti” zise el.

“Hai, recunoaste, cei de la receptie mi-au spus ca barbatul care a cerut sa mi se trimita acele flori in camera este grec. Iar tu esti singurul pe care il cunosc» am insistat eu.

“Te rog sa ma crezi ca nu am nici o legatura cu aceasta. Desi imi pare rau ca nu mi-a venit mie aceasta idee... Dar daca e sa o luam logic, pana astazi la pranz nici nu ne cunosteam, ce motiv as fi avut sa iti trimit flori? Ia gandeste-te...”

Ma gandisem, ce-i drept, dar alta explicatie nu aveam. Daca nu era el, atunci cine? Oh, Doamne, speram ca nu comisesem o gafa... Daca as fi putut sa dispar in momentul ala...

“Ai dreptate, imi pare rau, se pare ca am facut o greseala enorma...” am reusit sa soptesc, apoi mi-am cerut scuze si am plecat in graba.

Ce naiba se intampla cu mine? Nu ma grabeam niciodata sa trag concluzii pana nu aveam toate dovezile. Insa acum parca nu mai eram eu, ceva parca ma impiedica sa mai judec. Cand am ajuns in camera mi-am verificat mesajele. Mihnea nu sunase. Era zece si un sfert, pana acum ar fi sunat de zece ori, oare ce putuse sa se intample? Am format numarul de acasa dar nu a raspuns nimeni. Am incercat apoi pe mobil. Era inchis. Probabil dormea, nu isi inchidea mobilul noaptea decat in week-end, si cum a doua zi era sambata... Cred ca si eu ar fi trebuit sa dorm, dar voiam sa mai verific prezentarea o ultima data. Incercand cu greu sa ignor cele doua buchete de garoafe si sa nu ma gandesc la evenimentele ultimelor cateva ore, m-am asezat in pat cu laptop-ul in brate si cutia de Rafaello langa mine.

5. Reintalnirea

Vocea lui Mihnea suna infundata de parca vorbea dintr-un butoi. Zicea ca e de vina legatura. Iesise cu cativa colegi dupa program seara trecuta, la un meci de squash care s-a prelungit pana dupa ora zece, si nu auzise telefonul. Cand a sunat tocmai eram la dus si aproape ca nu auzisem nici eu telefonul. M-am infasurat repede cu un prosop si am iesit din baie, alunecand usor pe gresie si pierzandu-mi echilibrul. Din fericire am reusit sa ma prind la timp de manerul usii… Cand l-am intrebat ce planuri are pentru ziua respectiva mi-a raspuns ca ia pranzul in oras cu mama lui dar ca in rest va sta acasa tot week-end-ul. Ceea ce mi s-a parut ciudat, stiind ca nu i-a placut niciodata sa stea degeaba si ca in fiecare week-end ieseam undeva impreuna cu prietenii nostri.

Cand am coborat la micul dejun Carmen si George ma asteptau deja la masa. Nu m-au intrebat nimic de seara anterioara si ca sa fiu sincera nici nu imi doream sa o faca. Aparent gandurile lor erau la conferinta, ca de altfel si ale mele. Si mai aveam un lucru in minte: trebuia sa ii cer scuze lui Stavros pentru insinuarile mele… Toate insa la randul lor… Dupa micul-dejun m-am indreptat impreuna cu George spre sala de conferinte unde se desfasurau ultimele pregatiri. Am pus si prezentarea mea de pe memory-stick pe laptop-ul lui si ne-am mai uitat inca o data pe ea pentru a fi siguri ca nu am omis nimic. In curand au inceput sa isi faca aparitia si ceilalti participanti si foarte repede sala s-a umplut. Deja incepeam sa simt un nod in stomac la gandul ca la un moment dat va trebui sa ma aflu in fata acelei multimi si sa prezint strategia de marketing pentru a doua jumatate a anului pe piata din Romania. Cand s-a prezentat agenda sedintei am vazut ca urma sa vorbesc dupa pranz si nu stiu daca aceasta ar fi trebuit sa ma bucure, preferam sa termin cat mai repede. Nu ma simteam deloc in largul meu atunci cand trebuia sa vorbesc in fata unei multimi de necunoscuti…

Dupa jumatate de ora de la inceperea conferintei deja incepusem sa ma plictisesc. Iar atunci cand ma plictisesc incep sa casc, ceea ce s-a intamplat si acum. Incercam cu greu sa ma stapanesc.

“Sper ca nu faci ceea ce cred eu…” mi-a soptit George.

“Cine, eu?” l-am intrebat, oprindu-ma brusc din cascat si incercand sa par nevinovata.

Mi-a aruncat o privire dojenitoare si si-a intors atentia catre ce se intampla in fata. Am incercat sa fac si eu acelasi lucru, sau cel putin sa imi gasesc o preocupare. Am inceput sa imi plimb discret privirea prin sala si sa ii studiez pe cei prezenti, o preocupare ce imi facea placere inca din copilarie. Si am observat ca nu eram singura care se plicitisea, ceea ca mi-a confirmat inca o data parerea ca nimanui nu ii plac sedintele si conferintele, dar cu toate acestea sunt necesare. Deodata privirea mi s-a oprit asupra lui Stavros care, asezat cu trei randuri in fata noastra, statea de vorba cu un barbat blond cu parul usor ciufulit, care purta un sacou crem de velur. Probabil noul director de vanzari.

In timpul pranzului, care a avut loc in gradina de vara (acelasi restaurant de pe acoperis unde avusese loc cocktail-ul din ziua precedenta), am reusit sa vorbesc cu Stavros si sa imi cer scuze pentru purtarea mea de la bar. Mi-a spus ca aproape a si uitat incidentul si m-a invitat sa bem o cafea la bar.

“Deranjez ?” am auzit la un moment dat o voce in spatele meu care m-a facut sa tresar.

“Deloc”, raspunse Stavros, “chiar voiam sa va fac cunostinta.”

M-am intors incet spre barbatul care statea in spatele meu si primul lucru pe care l-am vazut a fost sapca pe care o tinea in mana, cu emblema Nike. Am tresarit la vederea acesteia si mi-am ridicat privirea spre chipul lui. Simteam ca inima imi bate mai sa imi sparga pieptul in momentul in care privirile ni s-au intalnit. Barbatul cu sacou de velur si cu parul blond ciufulit, barbatul cu geaca de piele si sapca de baseball pe care il vazusem cu o zi inainte era cel pe care, abia acum imi dadeam seama, nu incetasem nici un moment sa il iubesc.

“Draga mea, acesta este noul director de vanzari al trustului”, continua Stavros, “domnul…”

“Cristian Oprea”, am continuat eu, cu glasul tremurandu-mi ingrozitor.

“Va cunoasteti?”
“Da”, ai raspuns tu. “domnisoara si cu mine am fost colegi acum cativa ani. Nu ne-am vazut insa de aproape doi ani…”

“In cazul acesta banuiesc ca aveti multe sa va spuneti. Va las singuri, dar nu uitati ca peste jumatate de ora incepe partea a doua a conferintei” spuse Stavros si se retrase.

Timp de cateva secunde nici unul dintre noi nu a schitat vreun gest. Nu ne puteam desprinde privirea unul de la celalalt. Desi nu trecusera decat doi ani te schimbasei destul de mult, aproape sa nu te recunosc. Aveai parul ceva mai lung decat de obicei si pareai mai matur. Dar as fi recunoscut acei ochi albastri dintr-o mie, doar ma facusera sa ma indragostesc de tine… M-ai mangaiat usor pe par, apoi te-ai apropiat si m-ai sarutat pe obraz. Parfumul tau mi-a invadat narile si a patruns pana in ultima celula a corpului meu, parfum care, la fel ca si ochii tai, era neschimbat.

“Arati bine”, mi-ai spus.

Cum altfel? Tu ma faceai sa arat bine in orice situatie.

“Si tu”, am raspuns. ”Arati… diferit.”

“Intr-un sens pozitiv sau negativ?” m-ai intrebat zambind.

“Pozitiv…”

“Deci, ti-au placut florile?”

“Tu esti autorul?” te-am intrebat eu surprinsa.

“Vinovat…” ai raspuns, coborand privirea spre pamant, ca un copil care tocmai isi marturisise greseala.

Ah, cat imi lipsisera aceste gesturi ale tale care te faceau absolut adorabil…

“De unde ai stiut ca voi fi aici? Si mai ales numarul camerei…” te-am intrebat eu.

“M-am jucat putin de-a detectivul.”

“Se pare ca te-ai descurcat mai bine decat cu treaba de mantuiala de ieri”, ti-am zis eu, amintindu-mi de cele patru “intalniri” intamplatoare din ziua precedenta.

“Stii, ieri de fapt cand am dat peste tine in fata hotelului a fost chiar o intamplare. Apoi recunosc ca te-am urmarit. As fi vrut sa vorbesc cu tine dar nu am avut suficient curaj.”

Am inceput sa rad.

“Tu? Nu ai avut curaj?”

“M-am schimbat in ultima vreme…”

“Mda, asa se pare…”

Brusc, m-ai luat de mana si am intrat in hotel. Pe hol nu era nimeni. Te-ai apropiat de mine si m-ai strans puternic in brate.

“Dumnezeule, cat mi-ai lipsit…” mi-ai soptit la ureche. “Nu a fost zi in care sa nu ma gandesc la tine…”

In secunda urmatoare buzele tale le-au intalnit pe ale mele, si ti-am raspuns la sarut. Aproape ca nu mai puteam respira dar imi era bine. Visasem de atatea ori clipa in care ne vom revedea dar nu imi inchipuisem niciodata ca va fi intr-o astfel de conjunctura. Mi-am amintit ziua plecarii tale si biletul pe care mi l-ai lasat, apoi poza cu noi patru: eu, tu, Mihnea si Oana… Ca trezita dintr-un vis m-am desprins cu greu din imbratisarea ta.

“Stai putin”, am zis.

“Ce s-a intamplat?” m-ai intrebat mirat.

“Asta nu se poate”, am raspuns. “Nu e drept…”
“Drept fata de cine?”

“Fata de mine, fata de Oana, fata de Mihnea…”
Ok, chiar am spus eu asta? Ma auzeam vorbind dar parca nu erau cuvintele mele. De cand aveam eu mustrari de constiinta? A, da. Din ziua in care ai plecat. Din ziua in care am inceput sa ma gandesc la consecintele faptelor mele. Din ziua in care m-am maturizat…

“Stai putin, lasa-ma sa iti explic”, m-ai rugat tu.

“Stii ce, acum trebuie sa sustin o prezentare”, am spus eu, aranjandu-mi tinuta si parul in oglinda de pe perete. “Avem destul timp sa vorbim diseara, dupa conferinta.”

Ceilalti deja incepusera sa intre in hotel. L-am prins din urma pe unul dintre colegii mei si ne-am indreptat impreuna catre sala de conferinte. La un moment dat am privit inapoi si te-am vazut urmandu-ne. La randul tau ma priveai… Am urcat impreuna in lift si simtindu-te atat de aproape de mine mi se inmuiasera picioarele. Oare mai eram in stare sa imi sustin prezentarea?

6. Mai bine mai tarziu...

Cand mi-am auzit numele m-am desprins cu greu de pe scaun. Ma simteam ca in scoala generala, cand eram chemata in fata clasei sa spun lectia. Bineinteles ca nu mi se intamplase niciodata sa nu o stiu (bine, recunosc, o singura data la fizica, am luat un 4 si m-am invatat minte) dar oricum mi se parea un mod barbar de a testa cunostintele unui elev…

De parca nu ar fi fost de ajuns stolul de fluturi care mi se agita in stomac de cateva ore, acum aveam si o turma de dinozauri. Ma rugam sa se intample ceva ingrozitor, cum ar fi sa se desfaca podeaua si sa ma inghita, sau sa ma rapeasca extraterestrii. De fapt imi era mai mult teama sa nu mi se faca rau si sa lesin in fata tuturor. Simteam deja cum imi creste tensiunea si incep sa imi zvacneasca tamplele. Nu emotiile in sine ma ingrozeau , ci modul in care reactionam din cauza lor. Cand am ajuns in fata imi simteam gura uscata si am luat o inghititura din paharul cu apa care fusese pregatit pentru mine. Stiam ca esti acolo, in primul rand, privindu-ma. Incercam cu greu sa nu ma uit la tine, dar parca iti simteam privirea arzandu-ma. Pe ecranul din dreapta mea se intindea mare primul slide al prezentarii. Toata lumea astepta. Atunci mi-am dat seama… Mi-am amintit cat de mult muncisem sa ajung in acel punct si cat de mult insemna munca mea pentru mine. Nu puteam rata momentul doar pentru ca viata mea personala era un dezastru. Pana la urma eram o profesionista in domeniul meu. Am tras adanc aer in piept si am trecut la treaba…

“Pentru o clipa am crezut ca o sa trebuiasca sa chemam o ambulanta”, mi-a zis George cand m-am intors la locul meu. “Erai alba la fata…”

De fapt inca simteam cum imi tremura mainile. Dar nu din cauza emotiilor. O stare nervoasa pusese stapanire pe mine si stiam exact ce o provoca: prezenta ta. Cum pana atunci fusesem prea absorbita de prezentare, acum ca totul trecuse mintea mea constientiza socul aparitiei tale, si impreuna cu ea intregul meu corp.

“Foarte interesante proiectele tale”, imi spuse Stavros la iesirea din sala. “Abia astept sa le vad puse in practica. As vrea sa discutam despre ele mai pe larg diseara, la petrecere. Sper ca ne onorezi cu prezenta…”

Am dat din cap afirmativ si am incercat sa plec cat mai repede de langa el, de langa tine… Dar tu m-ai prins de mana.

“Esti ok?” m-ai intrebat.

Mi-am tras mana si fara sa iti raspund m-am indreptat catre lift. Cand am intrat in camera m-a izbit mirosul puternic al garoafelor. Am luat amandoua vazele si le-am scos pe hol. Nu voiam sa le mai vad sau sa le mai simt mirosul. Dupa ce am inchis usa am simtit un nod in gat si m-am prabusit pe pat plangand in hohote. Clacasem. Nu mai plansesem de aproape doi ani de zile, de cand plecasei, si iata ca acum o faceam din nou, nu as fi crezut vreodata ca revederea ta imi va face atat rau. Imi dadeam seama ca inca te iubesc (dar oare ma indoisem vreo clipa de acest lucru?) si aceasta imi provoca o mare durere, aproape inexplicabila. Poate din cauza ca in mintea mea tu ar fi trebuit sa fii la Tokyo, nu in Grecia, poate din cauza ca realizam ca in ultimii doi ani de zile traisem intr-o mare minciuna. Il minteam pe Mihnea si ma amageam pe mine insami ca sunt fericita. Ce era de facut? Am adormit plangand si adancita in ganduri. Cand m-am trezit era ora opt. Doar o ora pana la petrecere. M-am ridicat cu greu din pat si m-am dus sa ma demachiez. Rimelul mi se intinsese pe fata, parca eram Courtney Love dupa o noapte de betie….

In minte imi persista amintirea sarutului pe care mi-l dadusei mai devreme. Cat de mult imi dorisem acel sarut si cat de tarziu venise…

Nu prea aveam chef de petrecere, dar trebuia sa merg. Dusul ma mai linistise iar acum incercam sa imi aleg hainele potrivite. A doua zi trebuia sa ma cazez la Atalos, asa ca ar fi trebuit sa imi fac si bagajele, probabil aveam sa ma intorc tarziu in camera si nu as mai avea timpul si nici cheful necesar. Cateva batai in usa mi-au intrerupt cautarile. Mi-am infasurat halatul de baie mai strans in jurul corpului si m-am dus sa deschid.

“Sa inteleg ca ti-ai schimbat gusturile florale in ultima vreme?” m-ai intrebat, aratand spre garoafele care se aflau inca pe hol.

Intr-o fractiune de secunda obrazul tau facea cunostinta cu palma mea, intr-un mod nu tocmai placut…

“Ok, probabil ca meritam asta…” ai spus, frecandu-ti usor obrazul. “Vad ca ai ramas la fel de apriga. Pot sa intru?” Dar deja pasisei inauntru.

“Hm, tipic…” am bombanit eu. “Pot sa te impiedic sa intri?” te-am intrebat.

“Nu.” ai raspuns, inchizand usa in urma ta.

“Atunci de ce mai intrebi?”

“Din politete…”

“Ha, tu politicos? Asta-i un oximoron, puiule…”

“Hm, nu te-ai schimbat deloc…”
Ma aplecasem sa iau hainele pe care le aruncasem pe un fotoliu, asa ca nu stiam daca faci referire la prezenta mea de spirit sau la altceva…

“Nu fii magar!” am replicat instantaneu.

“Ma refeream la faptul ca esti la fel de ‘ordonata’ ca ultima oara cand ne-am vazut, scumpo” ai raspuns, pe un ton vadit ironic.

Am zambit usor, fara sa ma vezi. Parea ca eram noi doi, cei din trecut, ca nimic nu se schimbase… Din pacate, se schimbasera o gramada de lucuri.

“Deci, ce vrei?” te-am intrebat.

“Sa vorbim.”

“Despre?”

“Noi…”

“Care voi?”

“Vreau sa spun desre noi doi: tu si eu.”

Poftiiiim?!

“Stai putin, nu exista nici un ‘noi’” te-am repezit eu.

“Intocmai…”

M-am asezat pe marginea patului si te priveam ca un nebun. Pentru ca exact asa pareai in acel moment. Aveai o stralucire in ochi pe care nu o mai observasem inainte si spuneai lucruri absolut lipsite de sens.

“Vreau sa spun ca ar fi trebuit sa existe un ‘noi’” ai continuat.

“OK, in caz ca suferi cumva de pierderea temporara a memoriei, iti amintesc ca nu eu sunt cea care a plecat la Tokyo si ti-a lasat un bilet in care iti spunea ca te iubeste, dar pleca sa fie cu altcineva… Din nou un oximoron, vad ca te pricepi foarte bine la asta… Apropos, ce mai face Oana?”

“Bine, e in luna de miere in Caraibe”, ai raspuns, asezandu-te in fotoliul pe care il eliberasem mai devreme.

Luna de…

“Cee?!”

“Da, ne-am despartit acum opt luni si saptamana trecuta s-a casatorit cu directorul unei banci” ai continuat calm.

“Si, tu esti ok?” te-am intrebat, incercand sa par ingrijorata, in timp ce in sufletul meu incepuse sa se faca lumina.

“Cum nu se poate mai bine. Job nou, viata noua… Am avut opt luni la dispozitie sa ma gandesc la ce vreau sa fac si pentru inceput vreau sa repar greselile din trecut.”

Te-ai ridicat din fotoliu si te-ai asezat langa mine, luandu-mi mainile intr-ale tale.

“Singura si cea mai mare greseala a mea a fost ca am plecat de langa tine. M-am purtat ca un las, am ales calea cea mai comoda si nu am luptam pentru ceea ce voiam cu adevarat. Dar acum vreau sa fac lucrurile asa cum trebuie. Ce zici, esti dispusa sa risti? Stavros vrea sa iti propuna un post aici, in Atena…”

Deja nu mai puteam asculta ce spui, cuvintele treceau parca pe langa mine. Imi reveneau in minte gandurile de mai devreme. Doi ani de zile de minciuni, de prefacatorie, de care acum in sfarsit aveam ocazia sa ma eliberez. Dar puteam oare sa iert? Sa trec cu vederea? Si cu ce pret? Cine avea sa sufere de data asta, daca nu Mihnea… M-am ridicat si m-am dus la fereastra. In departare de inaltau coloanele Parthenonului, martore a secole de istorie. Of, daca ar fi fost atat de simplu…

“In… in cele opt luni dupa ce tu si Oana v-ati despartit, a mai fost cineva?” am intrebat eu fara sa te privesc. N-as fi putut sa ma uit in ochii tai albastri si sa vad ca minti. Ochii intotdeauna te tradau si eu imi dadeam seama.

Raspunsul intarzia sa vina. Am inchis ochii si m-am lasat mangaiata de briza usoara ce adia prin fereastra deschisa. Deodata ti-am simtit bratul inconjurandu-mi mijlocul. M-ai intors usor catre tine si mi-ai cuprins fata in palme.

“Ba da, a mai fost cineva…” ai raspuns. ”Cineva care a insemnat foarte mult pentru mine si la care ma gandesc in fiecare zi.”

Simteam ca nu pot sa ascult mai mult. Am incercat sa plec insa mi-ai imobilitaz mainile.

“Te rog…” am soptit.

“Iar acea persoana” ai continuat raspicat “se afla acum in fata mea. Si nu o voi lasa sa plece oricat ar incerca. Pentru ca din momentul asta este numai si numai a mea…”

Am izbucnit intr-un hohot de plans si mi-am ascuns fata la pieptul tau. M-ai strans in brate si m-ai mangaiat usor pe ceafa, apoi ai desfacut clama cu care imi prinsesem parul si ai inceput sa iti treci degetele prin el, ceea ce ma linistea enorm. Mi-am sters lacrimile cu maneca halatului de baie, de altfel singura piesa de vestimentatie care o aveam pe mine, si mi-am ridicat privirea catre tine. Ma priveai zambind. Mi-am petrecut bratele in jurul tau si te-am strans puternic, de teama parca sa nu dispari, sa nu pleci de langa mine, sa nu te pierd din nou. Dupa cateva minute cat am stat imbratisati m-ai indepartat usor. Mi-ai ridicat barbia cu doua degete si m-ai sarutat apasat, asa cum o facusei si mai devreme. De data asta nu te-am mai respins insa, dimpotriva, as fi vrut sa ramanem asa pentru totdeauna, imbratisati, sarutandu-ne, cu templul zeitei Atena martor al iubirii noastre.

In seara aceea nu am ajuns la petrecere.


“Hai sa ramanem aici” ai soptit si m-ai luat in brate, asezandu-te apoi cu mine cu tot pe unul din sezlongurile de pe balcon.

Propunerea ta era atat de tentanta incat abia voiam sa ii dau curs, insa erau anumite lucruri de lamurit care nu mai suportau amanare. De trei zile ne aflam in Santorini. Stavros ne pusese la dispozitie unul din avioanele lui particulare care acum ne astepta pe aeroportul din Thira pentru a ne duce inapoi la Atena, de unde eu urma sa ma intorc in Bucuresti.

“Nu-i asa ca vii inapoi?” m-ai intrebat, sarutandu-ma usor pe gat si strecurandu-ti mana pe sub marginea camasii, care imi ajungea pana la jumatatea pulpei.

“Daca o sa continui asa s-ar putea sa nici nu mai plec” am chicotit eu.

“Nici nu vreau sa pleci…”

“Trebuie. O sa pun toate lucrurile in ordine si in doua saptamani sunt inapoi” am spus eu.

“Doua saptamani?!” ai exclamat. “Asta e o vesnicie…”

“O sa treaca repede, ai sa vezi…” am incercat sa te linistesc, desi acelasi sentiment il aveam si eu.

“Te-ai gandit cum ii zici lui Mihnea?”

“Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Si pentru mine si pentru el… Desi cred ca o sa ma urasca enorm dupa aceea…”

Te-ai ridicat brusc, tinandu-ma inca in brate, si te-am prins cu bratele strans dupa gat, temandu-ma sa nu ma scapi.

“Mai avem inca doua ore, hai sa ne mai plimbam o data pe plaja…”

- Sfarsit -

(c) Jersey Girl 2007

Communication...

Marek : Are you, uh... married?
Lady Claire : No. We've been fighting the English since before I was born. There's no time for marriage.
Marek : Of course. Are you, uh... with... anyone?
Lady Claire : Am I with anyone?
Marek : Yeah.
Lady Claire : I'm with you.
Marek : I know, I know. What I mean is, is there, is there someone, is there someone... that you see?
Lady Claire : Do I see?
Marek : Yeah.
Lady Claire : [Looks around] Uh, nobody... It is possible they are hiding on the shore or... in the woods. They could be anywhere.
Marek : We're speaking the same language, but you don't understand a word I'm saying, do you?
Lady Claire : No.